N-a vrut o familie cu mine, ci doar un copil

M-am însurat la douăzeci și doi de ani, cu prietena mea din liceu, Ana, convins fiind că între noi doi este vorba despre o mare dragoste. Din păcate, m-am înșelat. Cred că, la mai puțin de un an de la cununia noastră, Ana mi-a spus că ține la mine, dar că s-a îndrăgostit nebunește de altcineva și vrea să divorțăm. Am suferit îngrozitor de tare, timp de câteva luni n-am fost în stare să fac nimic. M-am mutat înapoi la părinții mei, care, bieții, văzând cât de amărât eram, nu mi-au reproșat nimic, deși se opuseseră căsătoriei noastre cu înverșunare. Parcă o aud și acum pe mama:

— Sunteți prea tineri, și căsnicia e obositoare. Mai aveți puțină răbdare, distrați-vă cât puteți acum, că mai încolo vin grijile… Nu trebuie să vă despărțiți, dar nici nu e musai să vă căsătoriți așa devreme…

Ana a urât-o mult timp pentru că spunea asta.

— Ce-și închipuie maică-ta, că noi suntem iresponsabili, că nu știm ce înseamnă o căsnicie? și dacă nu merge, asta e, divorțăm, că doar n-om fi legați pe viață!

Am fost de acord cu ea în totalitate și ne-am căsătorit, după cum am vrut. Dar, după cum v-am spus, căsnicia noastră nu a împlinit nici măcar un an și s-a destrămat. Când m-am întors în casa părintească, divorțat, mi-a fost teamă că ai mei vor tăbărî cu reproșuri pe mine, dar ei au considerat eșecul meu sentimental de domeniul trecutului și au evitat să vorbească despre el.

Cu toate astea, traiul alături de ei nu-mi era pe plac. Mama și tata aveau tabieturile lor, eu, pe ale mele. Inevitabil, au început discuțiile, așa că, până la urmă, am preferat să mă mut undeva cu chirie, propunându-mi pe viitor să-mi cumpăr o garsonieră cu credit. Am reușit să mă văd în casă nouă mai repede decât mă așteptam, chiar la finele acelui an, datorită părinților mei care au vândut apartamentul cu trei camere, s-au mutat într-unul cu două, iar mie mi-au luat o garsonieră.

— Dacă te însori, ne mutăm noi în garsonieră și vii tu aici. Până atunci, încearcă să-ți trăiești viața. Nu te mai grăbi cu nunta!

Le-am dat dreptate de data asta, dar nici nu am mai reușit să mă mai leg sufletește de cineva. Mai toate tipele care îmi plăceau erau chitite să-și facă o carieră și acordau prea puțină atenție planului sentimental. Iar singurătatea mă apăsa din ce în ce mai tare…

Exact atunci când am încetat să mai sper că-mi voi găsi perechea potrivită și m-am împăcat oarecum cu gândul că voi fi singur toată viața, am cunoscut-o pe Aura. Era o vară mai îndepărtată a unui amic de-al meu, care venise la Sibiu dintr-un oraș mai mic, cu gândul să-și caute de lucru. Ne-am întâlnit la o petrecere, ne-am mai văzut pe urmă de câteva ori, singuri, în oraș, ca să ne cunoaștem mai bine și, când atât eu, cât și ea am realizat faptul că ne potrivim, ne-am mutat împreună, în garsoniera mea.

Aura era o foarte bună gospodină, gă-tea tot felul de bună-tăți (casa arăta cu totul altfel de când locuiam amândoi) și era și extrem de afectuoasă cu mine. De data asta însă, nu m-am grăbit să o cer de soție, lăsând lucrurile să meargă în voia lor. Voiam să fac acest pas doar în momentul în care simțeam cu adevărat că ea este cea alături de care să fiu fericit.

Le-am prezentat-o și părinților mei, iar mama a fost foarte încântată de ale-gerea pe care o făcusem. Cu toate astea, tot nu s-a putut abține să îmi spună:

— Daniel, să nu te grăbești… îmi place Aura, cred că vă potriviți, însă n-o cere de nevastă până când nu ești sigur de sentimentele ei. Acum, că te-ai ars o dată, ai și tu mai multă răbdare…

— Așa am să fac. O iubesc, dar am să o cer în căsătorie doar când am să citesc în ochii ei dragoste curată și dorința de a-mi fi alături pentru toată viața.

Dar răbdarea mea a fost pusă la grea încercare. Aura lipsea uneori mult de acasă, câte o jumătate de zi, uneori și o zi, iar când revenea și încercam să aflu unde se duce, ea îmi răspundea:

— Te rog să ai încredere în mine. Deocamdată, nu-ți pot spune nimic, am ne-voie de timp să clarific niște lucruri, dar îți promit că, în curând, totul se va limpezi și atunci o să afli ce s-a întâmplat…

N-am reușit să aflu nimic nici de la amicul meu, pe care l-am vizitat de mai multe ori, tocmai cu scopul de a-l trage de limbă în legătură cu vara lui.

— Nu știu nimic. Tot ce pot să-ți spun e că Aura e cam misterioasă de felul ei. Nu e fată rea, așa că nu cred că ai de ce să te temi. Cine știe ce surpriză vrea să-ți pregătească?! De mică i-au plăcut poveștile ciudate, a citit tot felul de bazaconii, i-a plăcut să trăiască mai mult în imaginație decât în realitate. Nu cred însă că ai de ce să-ți faci probleme.

— Nu mă îngrijorez, dar pur și simplu nu-mi pot explica absențele ei și de câte o zi, precum și tăcerea ei când se întoarce la mine.

— Ai răbdare, o să afli chiar de la ea, după cum ți-a promis.

Atât am reușit să aflu de la Mihai. Cum însă eram deja pățit, m-am hotărât să aflu adevărul. într-o zi, am dat telefon la serviciu și le-am spus că întârzii, după care m-am pus la până după colțul blocului.

După vreo jumătate de oră de când eu plecasem, Aura a ieșit, a mers vreo zece minute, după care a intrat într-un internet cafe, unde s-a așezat în fața unui calculator, pe care a început să-l butoneze de zor. Coresponda cu cineva, dar nu puteam ști cu cine, nu aveam cum să aflu. Clar era ceva dureros pentru mine. Aveam și acasă calculator… și atunci, de ce Aura venea tocmai aici pentru a intra pe internet? Ca să nu știu eu ce face și cu cine vorbește! A zăbovit acolo mai bine de o oră, după care s-a dus direct acasă. Pe drum, a vorbit și cu cineva la telefon. Ce avea de ascuns? Cu cine vorbea?

Am urmărit-o dimineața și în zilele următoare, dar nu s-a mai dus. Apoi, chiar când mă gândeam să renunț, am văzut-o pe Aura destul de agitată, ca și cum de-abia aștepta să plec la serviciu. M-am pregătit de urmărire. Aura a repetat figura cu internet cafe-ul. Deci nu mergea acolo în fiecare zi, ci doar o dată pe săptămână. într-adevăr, luna care a urmat mi-a confirmat acest lucru. Aura coresponda cu cineva doar marțea, la ora 8,30.

Evident, am încercat să-i cotrobăi prin telefonul mobil, în speranța că voi da de un fir. La mesaje, de câte ori am reușit să intru, nu avea nimic. Probabil le ștergea. în agendă, nu avea multe

numere de telefon, doar un număr mi se părea destul de ciudat, era de Italia. Dar niciodată, când eram eu acasă, acel telefon nu suna. Nici ea nu dădea niciun telefon la nimeni. Deci… grea sarcină.

Ciudat era faptul că Aura se purta în continuare foarte frumos cu mine, era atentă și grijulie, de parcă eram căsăto-riți. Casa era lună, aveam tot timpul că-mășile curate și călcate și mâncare cal-dă pe masă. De aceea nici nu am întrebat-o nimic de numărul acela ciudat de Italia, mai ales că ea singură îmi spusese că voi afla totul într-o zi. și, în plus, nu mă înșela, eram sigur de asta!

La sfârșitul acelui an, am cerut-o în căsătorie. A roșit până în vârful urechilor.

— țin foarte mult la tine, dar n-aș vrea să ne grăbim. Tu ești un om bun, n-aș vrea să te fac nefericit…

— Dar nu ai cum să mă faci nefericit! Eu te iubesc și ești exact așa cum mi-am dorit, o femeie caldă și iubitoare.

— Să nu ne pripim, te rog… în fond, locuim împreună, suntem ca și căsătoriți.

Am acceptat, cu gust amar, această hotărâre, sperând că Aura va reflecta la cererea mea în căsătorie și va accepta, în cele din urmă. Pe urmă, am avut o perioadă grea la serviciu, plecam mereu în delegații și nu am mai avut timp să deschid subiectul.

Viața noastră de cuplu mergea la fel de bine, așa că practic nu aveam de ce să-mi fac probleme. Culmea este că, de la o vreme, începuseră ai mei să mă întrebe de ce nu ne căsătorim.

— Dacă ai găsit o fată așa de bună, nu mai e cazul să stai pe gânduri, Daniel. Vă mutați în locul nostru și poate faceți și voi un copil. Abia aștept să fiu buni-că, spunea mama. Bine că a dat Dumnezeu să-ți găsești și tu o fată așa cum meritai, ți-am spus eu să ai răbdare…

Când i-am împărtășit Aurei dorința părinților mei, ea s-a întristat brusc și mi-a spus că părinții ei au murit de mult; că ea fusese crescută de bunica dinspre mamă și, mai târziu, de un fel de unchi.

— Tu ești familia mea, de altcineva nu-mi pasă!

Când am auzit-o vorbind așa, am cerut-o din nou de nevastă.

— Mai lasă-mi puțin timp, am trecut prin multe și trebuie să mă obișnuiesc cu ideea. Nu te supăra…

Mi-era tot mai greu să înțeleg de ce tot amână un lucru pe care părea că și-l dorește la fel de mult ca mine. Când am înțeles totul, era prea târziu…

Am fost plecat două săptămâni în delegație, iar când m-am întors, n-am mai găsit-o acasă. Am răscolit disperat toată casa, nu mai era nimic ce-ar fi putut aminti de ea. Pe masa din bucătărie se afla însă un plic. L-am deschis tremurând și am citit următoarele rânduri:

„Aș vrea să mă ierți pentru suferința pe care ți-am provocat-o. Ești un om minunat și, oricum, eu nu te meritam. Viața mea a fost o catastrofă după moartea părinților mei. Am stat la bunica un timp, dar aproape că nu aveam ce mânca. Bunica avea o amărâtă de pensie, trăia mai mult din mila vecinilor și a unui unchi de-al meu, care venea în fiecare săptămână și ne aducea câte ceva de-ale gurii. Când am împlinit 16 ani, el a început să-mi cumpere haine frumoase, să se poarte atent cu mine și, într-o zi, mi-a zis că i-ar plăcea să ne căsătorim. Ce știam eu pe atunci, nu ieșisem din sat niciodată, habar n-aveam pe ce lume trăiesc… Unchiul Nelu pleca de multe ori la muncă în străinătate și, când se întorcea, îmi aducea de toate. Lui Nelu îi murise de curând soția, așa că bunica zicea să fiu atentă cu el. Nu am înțeles la început despre ce e vorba, abia mai târziu, când el a început să doarmă în patul meu. Mi-a promis o nuntă mare, mi-a promis că ne vom muta undeva în străinătate, că el și-a găsit de lucru și mă va lua și pe mine, iar bunicii îi vom trimite lunar bani, să aibă cu ce se descurca. Asta se întâmpla înainte să te cunosc pe tine… A rămas să facem nunta când vine el, la primăvară, în concediu. Bunica era în culmea fericirii. După ce Nelu a plecat, am fugit la Sibiu, am crezut că o să-mi piardă urma. Dar n-a fost așa, are tot felul de cunoștințe pe aici și, până la urmă, m-a oprit cineva pe stradă și mi-a dat numărul lui de telefon, spunându-mi să-l sun că, altfel, Nelu schimbă foaia. L-am sunat în Italia și mi-a spus că știe tot ce fac și cu cine trăiesc, dar că are de gând să mă ierte dacă vin la el. Mi-a dat și un e-mail și mi-a zis să vorbim în fiecare marți dimineața, să-i trimit poze cu mine, că-mi trimite și el. Eu m-am gândit să încerc să-l conving, prin vorbe frumoase, să mă lase în pace. Degeaba. Ultima oară, mi-a scris că ne va distruge pe amândoi. Așa că i-am promis că mă duc. Tu ai fost primul om care a ținut cu adevărat la mine, aș fi fost în stare să-ți spăl și picioarele din recunoștință. Tocmai pentru că te iubesc nu pot să accept ca cineva să-ți facă rău, așa că mai bine te las să-ți vezi de viață. Sunt sigură că, într-o zi, vei găsi o femeie care să te merite. Să fii însă sigur că, dacă te-aș fi cunoscut înainte ca Nelu să intre cu bocancii în viața mea, n-aș mai fi plecat niciodată de lângă tine! Trebuie să-ți mai spun ceva, înainte să-mi iau adio pentru totdeauna. Aștept un copil, copilul tău, copilul nostru… Te implor, dacă e adevărat că mă iubești, să nu încerci să mă cauți. Numai așa pot fi sigură că atât eu, cât și copilul vom fi în siguranță. Lui Nelu îi voi spune că e copilul lui. și-a dorit dintotdeauna copii, așa că îl va iubi și va face orice pentru el. Cele câteva luni pe care le-am petrecut alături de tine au fost cele mai fericite din viața mea. Nu te voi uita niciodată, iar dacă voi naște un băiat, am să-i pun numele tău. Uită-mă și te implor să nu încerci niciodată să mă cauți. Mi-aș fi dorit tare mult să fim împreună, dar adio, iubitul meu.”

Trebuie să recunosc că viața mi-a oferit multe surprize neplăcute de-a lungul anilor, dar niciuna pe măsura acesteia… Am citit scrisoarea de câteva ori și tot nu nu-mi venea să cred că mie mi se întâmplă așa ceva. Am dat fuga la părinții mei și le-am arătat-o și lor. Mama a izbucnit în plâns, tata s-a înfuriat, dar amândoi mi-au spus că probabil nu se poate face nimic și că trebuie să mă împac cu soarta. Ceea ce-mi făcuse Ana cu ani în urmă părea acum o joacă de copil. Odată cu Aura, am pierdut nu numai femeia pe care am iubit-o, ci și rodul iubirii noastre. Pentru totdeauna.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE