Ne-am împăcat după ce am pus casa în vânzare…

Viața mea este ca un roman. Voi încerca să mă limitez la cele mai importante capitole care și-au pus amprenta asupra mea, provocând o transformare totală în interiorul meu. Aveam obiceiul să îi acuz pe ceilalți pentru nefericirea mea. Pretindeam ca lumea întreagă să se schimbe. Dacă cineva îmi spunea că problema se afla la mine, mă enervam peste măsură. Eram capabilă chiar să rup o prietenie decât să îmi accept neajunsurile.

M-am despărțit de primul soț după câțiva ani de locuit împreună. Consideram că nu era suficient de bun pentru mine. Mă simțeam rănită, dezamăgită. Nu am putut să găsim o cale de a merge mai departe împreună pentru că nu acceptam că amân-doi greșiserăm. Am aruncat bila neagră în terenul său și mi-am văzut de viață.

M-am recăsătorit după câțiva ani, cu un fost coleg de facultate. Ne reîntâlniserăm după mulți ani. Era și el divorțat și avea o fată căreia îi plătea pensie alimentară. Toate au fost bune și frumoase vreo 7 ani. într-un mod necunoscut rațiunii mele, am ajuns cu cel de-al doilea soț fix în situația în care mă aflasem cu primul, în prag de divorț.

Ne certam din orice, tot ce făcea mă nemulțumea. îmi doream să fie altfel, să se schimbe, să îmi facă pe plac. A început să mă deranjeze că o parte importantă din salariul său mergea la copilul pe care îl avea. Deși nu am recunoscut niciodată, eram frustrată pentru că nu aveam și eu un copil.

Darius nici nu voia să audă de încă un copil. Eu mă simțeam presată de ceasul biologic, al cărui ticăit îmi răsuna zilnic în urechile minții. îl iubeam pe Darius. Câteva luni m-am tot zvârcolit noapte de noapte, neștiind ce decizie să iau.

Nu a mai fost nevoie să aleg, pentru că el a venit cu propunerea să divorțăm. Locuiam într-un apartament pentru care făcuserăm credit pe 25 de ani la bancă. Soluția lui era să îl vindem, să achităm datoria la bancă și, dacă mai rămâneau bani, să-i împărțim. Eu mi-am dat seama abia atunci că nu voiam să îl pierd pe Darius. Dar știam că nici dragoste cu forța nu se poate obține.

Am pus apartamentul în vânzare. Trăiam zilnic într-o atmosferă încărcată de anxietate. îmi era frică să îmi imaginez viața fără el. Intrasem într-o monotonie destul de confortabilă. îi știam tabieturile, el – pe ale mele. Nu mă simțeam pregătită să o iau de la capăt, din nou, cu altcineva. Ca de fiecare dată, îl găseam pe Darius vinovat pentru tot ce se întâmplase între noi, pentru tot ce nu a funcționat. Nu îmi vedeam partea de vină, nu îmi acceptam greșelile.

— Doina, tu m-ai îndepărtat. Răceala ta, egoismul, faptul că tu ai impresia că le știi pe toate și eu trebuie să mă supun ca un cățel.

— Darius, așa e într-o familie. Trebuie să mergem înainte împreună, să luăm împreună deciziile.

— Tu spui împreună, dar nu ai habar ce implică asta, Doina. Pentru tine să facem împreună înseamnă ca tu să comanzi, iar eu să execut. Iar asta nu pot accepta!

Nu știam încotro să mă îndrept. Nu mai puteam să dorm nopțile, ziua mergeam la muncă buimacă. Pentru că lucram cu cifre, am început tot mai des să greșesc, din cauza oboselii și a stresului.

Simțeam o gheară în piept aproape tot timpul, un nod în gât și gura uscată. Uneori rămâneam fără aer, inima îmi bătea cu putere și imaginația o lua la galop. Mi se fă-cea frică, atât de frică de singurătate, încât am ajuns să fac atacuri de panică. Nu mai puteam să merg singură la cumpărături sau în locuri publice. Când îmi era lumea mai dragă, făceam un atac de panică. Atunci, pierdută în propria-mi gândire, îl sunam pe Darius disperată, ca o victimă care cere ajutorul agresorului său.

Darius venea de fiecare dată. Uneori mă acuza că vreau să îl șantajez inventând o boală, alteori propunea să mă ducă la spital. De fiecare dată refuzam. Prin luna septembrie a anului trecut, am primit un telefon de la un agent imobiliar care ne spunea că a găsit cumpărător pentru apartamentul nostru. Nu vedeam în ochii lui Darius bucurie. Sufletul meu urla de durere.

— Darius, chiar vrei să vindem? Vrei să renunțăm la tot ce am clădit împreună, după atâția ani?

— Poate că ar fi mai bine pentru amân-doi așa. Poate că, odată ce vei scăpa de mine, o să-ți revii și tu, o să scapi de stările astea neplăcute.

Orgoliul nu mă lăsa să-i spun că îl iubesc și că îl vreau lângă mine. Mă abțineam de fiecare dată, ținând ascunsă în mine durerea, frica, dezamăgirea, tristețea. De aici până la stările depresive care au urmat nu a mai fost decât un pas. Am început să mă simt tot mai rău. Ne pregăteam să ne mutăm pe la sfârșitul lunii septembrie. Ne împachetaserăm hainele, mobila am hotărât de comun acord să o lăsăm noilor proprietari. în seara de dinaintea zilei în care trebuia să mer-gem să semnăm contractul de vânzare-cumpărare la notariat, Darius a venit cu o propunere:

— Doina, m-am tot gândit la tine, la noi… Mi-e așa greu să plec din casa asta… Dacă am putea să găsim o soluție să mergem mai departe… Nu știu… Poate că nu e timpul trecut…

— Darius, nu știu ce să zic… Tu ai vrut să vindem. Mie oricum nu îmi convine situația. Eu nu vreau să te pierd…

A fost prima dată când am reușit să rostesc acele cuvinte. Eram în pragul disperării, neștiind ce îmi rezervă următoarea zi fără el.

— Doina, nici eu nu vreau să te pierd… Dar m-am simțit de multe ori umilit de aroganța ta. Atitudinea asta a ta, de femeie care le știe pe toate, mă înjosește. Tu nu mă lași să te protejez, nu îmi permiți să fiu bărbat. Vrei să mă transformi în marionetă, și asta nu pot accepta.

Am căzut pe gânduri. Niciodată până în acel moment nu m-am întrebat dacă ceva era în neregulă cu mine. Am tăcut zeci de minute amândoi. Tot Darius a fost cel care a rupt tăcerea:

— Doinița, zilele trecute am văzut un anunț pe site. Promovau un atelier de dezvoltare personală și mi s-a părut interesantă ideea. Mă gândeam să te întreb dacă nu ai vrea să mergem împreună.

— și când o să fie acel atelier?

— Pe 31 octombrie. Haide să îți arăt ce scrie!

Darius a deschis calculatorul și mi-a arătat. Nu mă gândisem niciodată să particip la un astfel de grup, dar părea chiar diferit de ceea ce citisem până atunci: „Exerciții de dezvoltare personală și informații utile. Te-ai întrebat vreodată dacă viața pe care o duci te mulțumește? Te limitezi la ceea ce ai?”. în fine, cert e că m-am regăsit în descriere, iar faptul că aveam ocazia să fiu lângă el, să mai acordăm o șansă căsniciei noastre, m-a făcut să accept. Am sunat, așadar, și am rezervat două locuri.

0 doamnă de vreo 30 de ani ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze. Părea emoționată, dar reușea să se stăpânească. Ne-a făcut să ne destindem destul de repede. Acel atelier pot spune că mi-a

schimbat viața și felul în care mă vedeam pe mine, îi vedeam pe ceilalți și lumea, în general. Am înțeles multe lucruri atunci, ca și când cineva mi-ar fi luminat dintr-odată mintea cu o lumină neobișnuită. Eram începătoare în ale dezvoltării personale și mă simțeam puțin stânjenită de ceilalți participanți, mai tineri, care păreau a fi la curent. încet și cu răbdare, doamna roșcată ne-a prezentat exercițiile. La unul dintre ele, memorabil, ne-a învățat cum să iertăm, cum să ne împăcăm cu noi înșine sau cu cei care ne-au greșit.

Am plecat de acolo transformată și mult mai echilibrată. Simțeam că și cu Darius se petrecea o schimbare. Tot drumul nu am vorbit. Cum am ajuns acasă, am simțit flacăra pasiunii aprinzându-se. Lucrurile au început să intre încet în normal. Asta după ce am acceptat, tot la propunerea soțului meu, să merg la ședințe individuale de consiliere.

Am devenit nelipsiți de la grupurile organizate de consiliera noastră și abia acum, la 37 de ani, am înțeles cât de important este să fiu împăcată cu mine. Am înțeles că proiectam asupra soțului meu tot ce nu puteam accepta la mine și multe alte lucruri. Când relația noastră a redevenit puternică, Darius mi-a cerut să facem un copil:

— știi, Doina, am avut și eu o clipă de luciditate de când merg la consiliere. Avem nevoie de o ființă mică, să ne umple casa de bucurie.

— 0 să așteptăm până terminăm terapia, deoarece ni s-a spus să nu luăm decizii majore în această perioadă, apoi ne punem pe treabă.

Am înțeles că toți greșim, am început să accept că sunt om, ca toți ceilalți, cu calități și defecte. Nu mai pretind perfecțiunea de la ceilalți, pentru că acum am înțeles: nu lumea întreagă trebuie să se schimbe ca să fiu fericită, ci felul în care mă raportez eu la ea. Acele stări de anxietate au dispărut când nu a mai existat pericolul să îl pierd pe Darius. Era doar un mecanism de apărare.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE