Nu zic bine? Sunt dat naibii, știu, dar cam așa ceva rumegam eu în creier, până când a intervenit un lucru neașteptat.
În toți anii adulți care au precedat vara acestui an, am crezut că viața mea nu are niciun sens. Mă gândeam, precum Sartre sau Camus, că existența este fundamental absurdă. N-ar fi trebuit să fiu atât de pesimist, atât de stoic, deoarece, după cum zice lumea, viața a fost generoasă cu mine. Sunt un moștenitor bogat. De la douăzeci și trei de ani, adică de când am terminat facultatea, sunt patronul unui club „de fițe” din București.
Într-o noapte (cred că era noaptea din 2 spre 3 august), am ieșit din casa mea de vacanță de la Câmpina, să mă plimb. Din strada principală, ce împărțea în două loturile de vile, am auzit turația neregulată a unui motor. Eu eram încă în curte. Am rămas pe loc, într-o bizară expectativă. Mașina s-a oprit. Zgomotul mă informa că persoana de la volan încearcă să pornească din nou motorul și nu reușește. După câteva rateuri, motorul a amuțit. în liniștea nopții, am auzit un glas de femeie, înjurând. Rușinică! Dar fusese o înjurătură nu prea spurcată, una „feminină”: „Tu-i norocul și întunericul…”.
Am ieșit din curte. înjurase degeaba întunericul, căci nu era întuneric. Strada se scălda în lumina felinarelor electrice. Lumină roșie fantasmagorică. O tânără șatenă, mlădioasă, elegantă, stătea în picioare lângă mașina cu capota ridicată și părea dezorientată, descumpănită.
M-am apropiat de ea și am întrebat-o:
— Pot să te ajut cu ceva? Mi-a răspuns prompt:
— Numai dacă ești mecanic auto. I-am zis:
— Mă pricep la mașini ca pisica la navigație. Nu știu decât să le conduc și -uneori – să le accidentez. Mi se întâmplă să nu pot opri automobilul dacă nu am un obstacol în față, de exemplu, altă mașină.
Tipa a constatat pe un ton neutru:
— E trecut de miezul nopții. Am încercat s-o încurajez:
— Putem telefona la un service auto.
— N-am telefonul la mine. L-am uitat undeva.
— Nici eu n-am telefon la mine. Dar putem suna din casă, de la postul fix sau de la un celular, sunt vreo trei prin casă. Locuiesc aici.
— Mai e cineva acasă?
— Nu. Stau singur aici. Am venit într-o scurtă vacanță, să mă reculeg.
— Oare se cuvine ca o femeie singură, la miez de noapte, să intre în casa unui bărbat necunoscut?
— Se cuvine.
Dacă a aflat ea că se cuvine, a intrat mintenaș în vilișoara mea albă, ștergându-și bine, la intrare, tălpile pantofilor. M-a întrebat din prag:
— Nu ești un violator, nu-i așa?
— Nu violez decât bătrâne, copile și calorifere. Nu te încadrezi la nicio categorie.
— Bine…
Automobilul tipei era un Fiat. Mașină nouă, aflată în garanție. Am sunat la reprezentanța Fiat și am cerut, pentru orice eventualitate, un camion cu platformă. Consideram că mașina trebuie dusă în service. Le-am dat celor de la reprezentanță adresa exactă. Au spus că trimit cât pot de repede un echipaj tehnic.
Nu ne rămânea decât să așteptăm.
Am întrebat-o pe musafira mea, care se așezase pe un fotoliu, în fața unei măsuțe:
— Bei ceva? Mâine, adică astăzi, nu va trebui să conduci, problema tehnică nu se rezolvă într-o zi. Am în bar whisky, coniac, vodcă, gin, lichior, am și bere, la frigider…
— Gin. și cu ce mă duc eu la București? Sunt bucureșteancă. La ora nouă trebuie să fiu la serviciu.
— Poți merge cu trenul, cu maxi-taxi sau cu mine. Adicătelea cu mașina mea. și eu vreau să mă întorc la București. Acolo locuiesc, acolo muncesc…
Când am spus că muncesc, mă refeream la a tăia câinilor frunze, prin club. De bunul mers al localului se ocupă alții, șeful de sală, contabilul, barmanii, bodyguarzii. Eu am preferat să ling niște whisky. Am turnat în pahare și am făcut prezentările. Mi-a zis că o cheamă Gina, că are douăzeci și cinci de ani și că este inginer de rețea la o mare companie de software.
Mi s-a părut normal, dacă o chema Gina, să bea gin.
— Vrei să conduci băut? s-a impacientat Gina.
— Nu beau decât păhărelul acesta! am liniștit-o eu.
Mașina-platformă a venit pe la cinci dimineața și a ridicat Fiatul. Apoi, între tren și maxi-taxi, Gina a ales automobilul meu Mercedes. La ora șase și jumătate, am plecat cu Gina spre București. Era miercuri. în zilele de lucru, Drumul Național 1, cel puțin de la Otopeni până la Piața Presei Libere (sanchi, liberă) e un coșmar. În Capitală, am păstrat legătura cu această femeie superbă, care îmi ieșise în cale ca un miracol. Sau, mai bine zis, am creat legătura. și după câteva întâlniri, m-am îndrăgostit de ea nebunește.
Am devenit amanți, prieteni, tovarăși, mă rog, tot ce înseamnă comuniune între un bărbat și o femeie. N-a trebuit să insist prea mult pentru ca ea să se mute în locuința mea, care a fost literalmente răvășită de atâta pasiune bilaterală.
Se pare că mi-am găsit sufletul pereche și totodată rostul în viață. Se prefigurează o căsătorie. Dintr-odată, viața mea a căpătat sens. Nu mai consider deloc că existența e searbădă, absurdă și inutilă. Dimpotrivă, acum cred că viața omului e un dar unic, irepetabil și că numai dragostea o duce la împlinire.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.