Nu mă pot vindeca de prima dragoste

Stăteam tolănită la soare, pe iarbă, în curtea casei, și citeam. în ușa dinspre bucătărie a apărut tata, însoțit de patronul lui, domnul Iosif, și de un tânăr arătos, înalt, bine îmbrăcat.

— Luciana, vino în casă, că avem oaspeți! a spus tata.

— N-o deranja, Remus dragă, lasă splendoarea asta de fată să se bronzeze! a zis domnul Iosif. Luciana, hai să ți-l prezint pe fiul meu, Sorin!

și uite-așa, m-am trezit dând mâna cu băiatul ăla chipeș, care m-a privit cu multă atenție pentru câteva clipe, apoi a zis că e grăbit și a dispărut din raza mea vizuală.

— Ne putem ocupa acum de afaceri, domnule Iosif?

— Ei, Remus, de ce atâta grabă? Poate îi găsim și fetei de lucru, pe vară, la clubul nostru…

— Nu, nu vreau s-o amestecăm pe fiica mea!

și, cu vorbele astea ciudate, au intrat amândoi în casă.

Fiul domnului Iosif îmi atrăsese „nepermis de mult atenția”, așa încât am tot meditat cum să fac să-l mai întâlnesc o dată. Negăsind nicio soluție, seara, la cină, l-am întrebat pe tata despre el. Spre surpriza mea, el a reacționat vehement:

— Să nu te prind că te apropii vreodată de individul ăla! Nu vreau să ai de-a face cu nimeni din familia aia!

Ce l-o fi apucat pe tata? știam că nu-l place pe domnul Iosif, dar de aici și până la a mi se interzice să mă apropii de fiul lui era cale lungă! în definitiv, tata avea niște gusturi ciudate în ceea ce privește băieții cu care mă lăsa să ies, cu toții niște pămpălăi! și oricum, peste câteva luni, aveam să împlinesc optsprezece ani, nu mai eram o puștoaică pe care s-o fraierească orice șmecher!

într-o zi, eram la supermarket, cu prietena mea, Cora. Ne învârteam printre rafturi, când l-am zărit din nou pe Sorin. M-a văzut și el și a venit direct la mine.

— Bună, ce faci? m-a întrebat, măsurându-mă din cap până în picioare.

— Salut! Ce să fac? Risipesc banii familiei, am ieșit în „lume” cu prietena mea. Faceți cunoștință: Sorin, Cora.

și-au întins reciproc mâinile, însă Cora l-a gratulat cu o privire glacială, care nu mi-a scăpat.

— Dacă tot pierzi vremea pe-aici, n-ai vrea să vii cu mine în centru diseară? E un concert, o să-ți placă!

— Hm, ba da, aș veni… Să văd dacă mă lasă ai mei. Dacă vin, îți dau un „țâr” pe mobil și ne întâlnim aici la opt, e bine?

— Merge! Uite numărul de telefon! Am făcut schimb de numere și ne-am despărțit. Cora avea un rictus care nu putea trece neobservat.

— Ce ai, de ce te strâmbi? am între-bat-o.

— Cum de ce? Ai de gând să ieși cu ăsta? Tu nu știi că ai tăi nu-s de acord? Are o reputație de golan, se zice că fură mașini și vinde droguri. Poate că au dreptate ai tăi!

— Ei, dragă, ce știu ei? Ar vrea să ies numai cu fraieri. Mie ăsta-mi place, așa că o să le spun părinților că sunt la tine, diseară. Mă acoperi?

— Parcă am de ales!

Așa stând lucrurile, la opt fără ceva, i-am dat lui Sorin un semnal pe mobil și ne-am întâlnit în locul stabilit. A venit la volanul unei splendori de BMW argintiu, în care m-am urcat de îndată și am pornit spre centru. Pe drum, n-am prea vorbit, căci boxele urlau la maximum și era imposibil să ne auzim între noi. Când am văzut că trecem în viteză de centru și ne îndreptăm vertiginos spre ieșirea din oraș, am dat muzica mai încet și l-am întrebat pe Sorin:

— Ce faci, nu mai vrei să mergem la concert? S-a contramandat cumva?

însă Sorin nu mi-a răspuns. La un moment dat, a cotit spre stânga și, după vreo câțiva zeci de metri, a oprit la marginea unei păduri.

— Nu e niciun concert. Am vrut să fiu singur cu tine. Nu te sperii?

— Hm, nu, de ce? S-ar putea chiar să-mi placă!

— Aha, deci nu ți-e teamă de mine!

— Nu, chiar te plac, i-am spus, zâmbind.

și uite-așa, m-am trezit strânsă puternic în brațe și sărutată cu patimă. Nu-mi venea să cred, era un fel de beție a simțurilor, cu totul altceva decât cunoscusem până atunci. Nu ne-am spus nimic.

Ce rost ar fi avut cuvintele? și totuși, când i-am simțit mâna cum îmi mângâie coapsa dreaptă, m-am speriat și i-am spus că vreau să ne întoarcem. Sorin mi-a aruncat un zâmbet trist și, fără să protesteze ori să insiste să mai rămânem, s-a executat pe loc. Pe drum, m-am gândit că am fost o proastă, că l-am mâhnit, poate, intrând în panică. și mi-am promis că, dacă o să mai am vreo astfel de ocazie, n-am să mai dau bir cu fugiții.

Corei i-am povestit entuziasmată experiența mea, dar ea n-a părut plăcut impresionată. Avea ea ce avea cu gura lumii și poate ar fi fost mai bine s-o ascult atunci, dar n-am făcut-o.

Cu Sorin am continuat să mă întâlnesc pe ascuns. Părinților le spuneam că sunt ba la Cora, ba la alte prietene și am avut noroc că nu m-au căutat niciodată la telefon. Oricum, aveam grijă să fiu înapoi acasă înainte de ora unsprezece seara, ca să nu am vreo surpriză din partea lor.

Pe zi ce trecea, băiatul ăsta mă uimea tot mai tare. N-am mai fost la pădure, în schimb, cutreieram barurile și cluburile de noapte. Era extrem de galant cu mine. îmi comanda orice-mi poftea inima și se scuza când era nevoit să mă lase câteva minute singură la masă, ca să discute cu diverși cunoscuți pe care nu mi-i prezenta însă niciodată. Nu-mi părea rău, căci nu-mi plăceau mutrele lor. Dacă, până se întorcea, îndrăznea vreun bărbat să-mi adreseze vreo vorbă, Sorin era în stare să-l ia la bătaie.

Era plin de paradoxuri. Odată, a uitat să plătească niște gumă de mestecat la un chioșc și s-a întors doi kilometri, să-i dea banii vânzătorului. în schimb, l-am văzut altădată îndesându-și în buzunar niște bomboane de pe tejghea, când casiera schimba rola cu hârtie la casa de marcat.

— Te-am văzut, să știi! l-am dojenit eu, în glumă.

— și ce dacă? Fata aia ar fi trebuit să fie atentă la mine, nu la altceva! A meritat-o!

Ăsta era Sorin al meu, un izvor nesecat de surprize! Nu avea obiceiul să vorbească mult, dar când o făcea, știa să se exprime atât de haios, încât mă făcea adesea să râd în hohote.

— Sorin, tu nu ești niciodată supărat? l-am întrebat. N-ai niciodată probleme?

— Ba sunt tot numai o problemă, nu ți-ai dat seama?

— și atunci, cum de iei totul în glumă?

— Ai dreptate, aș prefera să iau leafa în valută. Dar cum nu pot, iau problemele în glumă! mi-a răspuns, cu o față cât se poate de serioasă.

Cum era să nu râd? Cum era să mă necăjesc că nu-mi spunea niciodată nimic despre el? Mi-era atât de bine cu Sorin, încât n-avea sens să isc discuții pentru niște fleacuri.

Prima dată când mi-a dat serios de gândit a fost seara în care i-am spus că nu mai am chef să mergem în clubul de noapte unde mă ducea cel mai des. Nu-mi plăcea atmosfera de acolo, nici faptul că stăteam câte o jumătate de oră singură la masă, cu un juice în față, așteptându-l să discute cu diverși tipi, la bar. M-a prins de mână și m-a strâns atât de tare, încât am țipat de durere.

— Atâta timp cât eu plătesc, mergi unde spun eu! și să nu mai comentezi! mi-a spus, iar cuvintele lui n-aveau nimic hazliu în conținut.

N-am mai comentat. Din ziua aceea, ar fi trebuit să mă feresc de el, dar n-am făcut-o. în altă zi, a venit la întâlnire cu un Peugeot, în loc de BMW-ul cu care mă obișnuisem.

— E a lu’ tata, am scos-o din service. Hai la film!

și ne-am dus la cinema. Pe la jumătatea filmului, m-a apucat de mână și m-a tras afară din sală, spunându-mi că se plictisea și că voia ceva mai „cool”.

— Cam ce anume ți-ar conveni?

— Mergem la căminele studențești, să luăm niște „marfă”.

— Niște ce? Ce-i aia?

— Cum adică ce-i aia? N-ai auzit niciodată de „marfă”? Dar tu ce știi, în general? Pe ce lume trăiești?

M-am înroșit toată de rușine și n-am îndrăznit să-i mai cer lămuriri directe. L-am luat însă pe ocolite.

— și ce să facem cu „marfa” asta?

— S-o plasez, că am cam rămas în pană de biștari. Mă mai pisezi mult cu întrebările?

— Nu, dar aș prefera să ne simțim bine în seara asta și să lași comerțul pe mâine dimineață, nu vrei? am încercat, discret, să-i atrag atenția că mai eram și eu pe-acolo și aveam nevoie de o seară romantică, nu de una de afaceri.

— Ce n-ai înțeles tu, prostuțo, e că astfel de comerț se face seara, pe-ntuneric, nu ziua, pe soare! și acum, lasă prostiile și hai!

Nu mai înțelegeam nimic. Ce fel de marfă căuta Sorin în căminele studențești? și de ce seara, pe ascuns? Dar n-am avut timp să-mi pun prea multe întrebări, căci Sorin m-a tras cu forța în mașină și-a demarat în trombă. Pe drum, m-a amenințat că, dacă mai fac „figuri”, mă dă și „la produs”, la arabul de la care își lua „iarba”. Deși nu înțelegeam o iotă din vorbele lui, am tăcut până am ajuns în fața căminului.

Aș fi vrut să-l întreb ce pățise, de ce era așa nervos și misterios cu mine, dar m-am temut să nu-l fac să se supere de-a dreptul pe mine. Nu mi-am ascultat instinctul, care-mi striga în gura mare s-o iau la sănătoasa, fiindcă plutea pericolul în jurul meu. Ghicindu-mi parcă gându-rile, Sorin s-a dat rapid jos din mașină, apoi mi-a deschis portiera și m-a târât de braț în cămin și pe scări, până am ajuns în fața unei camere de unde răsuna la maximum muzică arăbească. Sorin a deschis direct ușa și m-a împins înăuntru. Am dat cu ochii de doi bărboși, care m-au măsurat atent, din cap până-n picioare.

Fără să mă bage în seamă, au început să discute cu Sorin într-o engleză pocită, din care n-am înțeles mare lucru. Ei i-au dat lui un pachet, și el a arătat spre mine. Mi-a fost limpede că eram acum implicată într-o afacere necurată, una despre care Sorin nu-mi dăduse nicio lămurire și nu-mi ceruse părerea.

Pe urmă, Sorin a dat să plece din cameră. Fără mine!

— Sorin! Ce faci, cum mă lași aici?

El s-a răsucit furios pe călcâie, m-a lovit cu putere peste gură și, prinzându-mă de umeri, m-a trântit pe unicul pat din came-ră. A început să mă bată cu atâta forță, încât, la un moment dat, am leșinat.

Când mi-am revenit, mă aflam într-o cameră de spital. Iar deasupra mea se apleca, zâmbitoare, fața domnului Iosif.

— Cum am ajuns aici?

— Te-a adus Sorin. Te-a găsit bătută și te-a adus aici.

— Ticălosul ăla! știți prea bine că el a făcut-o!

— Ei, asta mai lipsea acum, fetițo! Adică băiatul meu a fost așa de bun și de curajos, s-a luat la bătaie cu haimanalele, pe stradă, ca să-ți salveze viața, și tu spui că el a făcut-o! N-a făcut-o el, ai înțeles? Asta este tot ce trebuie să susții de-acum înainte, dacă vrei ca tu și ai tăi să mai aveți o pernă sub cap și după ce bea apă!

Apoi, cu aceeași voce amabilă, mi-a povestit cum, cu câțiva ani în urmă, tata a venit la el să îi ceară cu împrumut niște bani, ca să achite casa în care ne mutaserăm, după ce locuiserăm într-o cutiuță de chibrituri cu bucătărie și duș.

Domnul Iosif i-a dat suma, în schimbul unei declarații semnate de ai mei. Prin declarația aceea, tata se angaja să-i returneze datoria lunar, în rate, iar în cazul în care n-ar fi plătit-o două luni la rând, domnul Iosif avea dreptul să ne ia casa.

Iar singura sursă de venit pe care o aveau ai mei era salariul tatei, care lucra la acest ticălos!

— Cum a putut tata să semneze o astfel de declarație?

— Ca să ai tu o viață decentă, fetițo! S-a sacrificat pentru familia lui, înțelegi? Ia spune, vrei să-l distrugi, dând totul în vileag?

Toată ura pe care o aveam acum în suflet mi s-a urcat ca un nod în gât, iar când au apărut ai mei, chemați de părintele „binefăcătorului” meu, m-a pufnit plânsul.

— Cine ți-a făcut asta? m-a întrebat tata, îngrijorat.

— Nu știu… Am ieșit de la film și… Dar n-am mai putut continua.

— A fost Sorin, nu-i așa?

— Ei, Remus, cum poți spune una ca asta? a intervenit tatăl „binefăcătorului” meu.

și le-a povestit cum ne atacaseră niște derbedei, pe stradă, iar Sorin le ținuse singur piept, după care mă adusese la spital.

— Chiar așa să fie? a întrebat tata, suspicios. Tu ce-ți amintești, Luciana?

Preț de o clipă, am vrut să spun adevărul. Dar am întâlnit privirea domnului Iosif și-am bâiguit:

— Da… Cam așa a fost…

— Dar tu ce căutai cu Sorin, la film? Nu ne-ai spus că te întâlnești cu el.

— Am ieșit… De câteva ori… M-a invitat…

și astfel s-a încheiat „incidentul”. Ai mei nu m-au mai chinuit cu întrebările, deși știam că nu crezuseră varianta pe care le-o „servisem”. M-au rugat doar să fug ca de ciumă, când îl mai întâlnesc pe Sorin pe stradă. Dar eu n-aveam nevoie de avertismentul lor. N-am aflat niciodată cum de m-a dus Sorin la spital.

Probabil că se speriase când am leșinat și i-a fost frică de complicații, ca de altfel și „partenerilor” lui de afaceri dubioase. E unica explicație logică.

A trecut un an de atunci, un an în care m-am străduit să-mi uit prima dragoste, care, după cum se spune, nu se uită niciodată. Mă sperie gândul că l-am putut iubi pe Sorin, un nemernic din lumea interlopă, al cărui loc e după gratii. 0 să mai am vreodată curajul să mă îndrăgostesc?

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE