Poezii de Vasile Alecsandri – cele mai frumoase versuri scrise de Vasile Alecsandri

În același timp, a fost o creație a „paşoptismului cultural”, un artist care a transformat literatura în profesia ideală și care a investit în aceasta cele mai profunde sentimente pe care le-a produs talentul său incontestabil. Putem afirma, fără teama de a greși, că Vasile Alecsandri a fost primul scriitor autohton complet, a cărei operă este demnă de a fi luată în seamă în toate cele trei compartimente ale literaturii – poezie, teatru şi proză. Poetul ne-a lăsat moștenire versuri de mare valoare literară.

Cine a fost Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri s-a născut la 21 iulie 1821, în Bacău, dată care a fost făcut cunoscută chiar de către poet și care a fost acceptată de unii istorici literari (alte surse menţionează 1818 sau 1819). Era unul dintre cei trei copii ai medelnicerului Vasile Alecsandri şi ai Elenei (născută Cozoni), fiica unui grec românizat.

Părinții lui erau oameni cu stare şi deschiși la minte, astfel că viitorul poet a avut parte de o educație aleasă, asemenea celorlalţi doi copii. Sora lui, Catinca, avea să se mărite cu boierul și omul politic Constantin Rolla, militant înfocat pentru Unirea Principatelor Române de la 1859. Iancu era fratele mai mic al lui Vasile, cel care avea să devină locotenent-colonel şi literat.

Recomandări

INTERVIU. Părintele fondator al rockului alternativ sovietic, interzis în Rusia lui Putin, concertează la București: „Oamenii care au declanșat acest război şi-au ieşit din minţi. Sunt ruşinea Rusiei”

Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, acolo unde tatăl lui deținea o moșie. De altfel, el a revenit și a locuit aici pe întreaga durată a vieții sale, până când a trecut la cele veșnice, la 22 august 1890.

La fel ca Mihail Kogălniceanu, Alecsandri a început învăţătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureşean Gherman Vida (1827-1828), după care a trecut la pensionul francez al lui Victor Cuenim (1828). Aici a studiat alături de Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și pentru care a scris „Chirițele” și o mare parte din „Cânticelele comice”.

În 1834 a plecat la studii, la Paris, unde și-a luat, în octombrie 1835, bacalaureatul în litere. În 1836 s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care a abandonat-o în anul următor.

Implicarea în revoluția pașoptistă, exilul și activitatea unionistă

Vasile Alecsandri a revenit în Moldova unde a participat la toate iniţiativele tovarăşilor săi de generaţie. A fost director al teatrului din Iaşi alături de C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu (1840-1842), a devenit colaborator la „Dacia literară” (1840) şi la „Propăşirea” și a fost redactor şi proprietar al revistei „România literară” (1855). A participant la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova și a redactat unul dintre documentele programatice, denumit „Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi a lui Dumnezeu”.

Recomandări

De ce candidatura lui Cîrstoiu vulnerabilizează alianța PNL-PSD

După înfrângerea mişcării paşoptiste a petrecut un an de exil în Franţa (1848-1849), iar împreună cu Alecu Russo şi Nicolae Bălcescu înfiinţează revista „România viitoare”, susţinând cauza unionistă a românilor.

De asemenea, în perioada exilului, a călătorit foarte mult în străinătate şi acumulează o vastă experienţă diplomatică. Revenit în ţară din exil, se implică în lupta pentru realizarea Unirii Principatelor Române. În 1857 este ales deputat de Bacău în Divanul ad-hoc al Moldovei şi membru al Comitetului Central al Unirii de la Iaşi. Anul următor este ales membru în Adunarea Electivă a Moldovei. În 1859 a fost numit ministru al afacerilor externe, fiind trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în favoarea recunoașterii pe plan internațional a „micii Uniri”.

Activitatea literară a lui Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri a debutat ca prozator în 1840 cu „Buchetiera de la Florenţa”, care a fot publicată în paginile „Daciei literare”. Ca dramaturg, el și-a făcut debutul cu „Farmazonul din Hârlău”, piesă care a fost jucată pe scena teatrului ieşean la 18 noiembrie 1841. Creaţia sa din perioada Revoluţiei de la 1848 a avut un pronunţat caracter militant.

Recomandări

Studiu InfoClima: Patru milioane de români, expuși zilnic la poluarea fonică produsă de traficul rutier. Cum sunt afectate starea de sănătate și calitatea viețiim sunt afectate starea de sănătate și calitatea vieții

A scris şi poezii cu un puternic suflu mobilizator, iar poezia „Către români”, care mai târziu a primit titlul „Deşteptarea României”, a circulat pe foi volante. De asemenea, o primă versiune a „Horei Unirii” datează chiar din 1848, aceasta fiind publicată în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. În 1852-1853 îi apar, la Iaşi, două culegeri de poezii populare „Poezii poporale, Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate”. În 1853 avea să apară volumul de versuri „Doine şi Lăcrimioare”. De asemenea, el a publicat în „Convorbiri Literare” ciclul „Pasteluri” (1868-1869), în timp ce volumul „Ostaşii noştri” a fost tipărit în 1878. Noi am făcut o selecție cu cele mai frumoase poezii scrise de Vasile Alecsandri pe care ți le prezentăm în cele ce urmează (Sursa: Povești-pentru-copii.com).

Vasile Alecsandri – poezii de dragoste

1 Mai

Acea zi mult frumoasă, cea zi de neu
Când pentru-ntâia oară amorul înfocat
Ne-a strâns la sânu-i dulce cu-o dulce-mbrăţişare
Şi a depus pe frunte-ţi întâiul sărutat!
Acea zi mult iubită, când tu, prin o minune,
Mi-ai dat reînviere l-al dragostei altar,
Din suvenirul nostru în veci nu va apune,
Căci ea a fost hotarul trecutului amar!
Ea se împodobise cu-al primăverii soare
Şi se-ngâna voioasă cu frumuseţea ta,
Dar tu-mi păreai mai dulce şi mai încântătoare
Decât chiar primăvara care ne încânta.
O! cât erai atunce de albă şi frumoasă,
Când dorul tău, în ceruri zburând cu-al meu suspin,
A izvorât în ochii-ţi o rouă luminoasă
Şi te-a plecat pe sânu-mi ca floarea unui crin!
O singură minută a mea ş-a ta fiinţă
S-au întrunit în raiul fierbintei sărutări,
Dar din acea minută cereasca Providenţa
Ar face-o veşnicie de scumpe desfătări!
Atât era de mare a noastră fericire,
Că dacă moartea crudă, văzând cât ne iubim,
Voia atunci să curme a noastră vieţuire
Am fi murit ferice, făr-a şti că murim!

Descoperă și cele mai frumoase poezii de Ion Pillat

Cinel-cinel

Păstorul zise: „Cinel-cinel,
Copilei june de lângă el.
Două steluţe cu raze line
Lasat-au cerul plin de lumine
Şi pe-a ta frunte ele-au căzut.
Ghici, drăguliţă, că le sărut”.
Nu ghici-ndatâ
Gingaşa fatâ
Şi pe ochi dulce fu sărutată.
Păstorul zise încă: „Cinel,
Copilei blânde de lângă el.
O vezi închisă, rumenă floare,
Cum se deschide, vezi lăcrimioare,
Şi pe-a ta faţâ ea s-a născut.
Ghici, drăguliţă, că o sărut”.
Nu ghici-ndatâ
Vesela fatâ
Şi pe guriţâ fu sărutată.
Păstorul zise iară: „Cinel,
Copilei mândre de lângă el.
Albe, rotunde, două-aripioare
Ne-ncetat saltă, la cer să zboare,
Şi tu-n robie le-ai tot ţinut.
Ghici, drăguliţă, că le sărut”.
Nu ghici-ndatâ
Rumena fatâ
Şi pe sân fraged fu sărutată.

Gondoleta

Cu Niniţa-n gondoletă
Când mă primblu-ncetişor,
Trecătorul din Piaţetă
Ne priveşte-oftând de dor,
Atunci cerul se-nsenină,
Lucind vesel l-amândoi,
Ş-Adriatica s-alină,
Se alină pentru noi.
În laguna de ne place
A pluti pe-a marei val,
Pentru noi Siroco tace
Pe-a lui Lido verde mal,
Şi sub lunga să lopată
Gondoleta saltă lin,
Cu Niniţa legănată
Legănată pe-al meu sân.
Mână vesel, lopătare,
De la Lido la San-Marc.
Ia de-alung Canalul Mare
Ce se-ndoaie ca un arc.
Mergi cât draga mea Niniţa,
Stând la peptu-mi înfocat,
Mi-a dat dulcea să guriţă,
Mi-a dat dulce sărutat.
Cât va fi în ceruri luna,
Cât va fi senin pe cer,
La Gindeca, spre lagună,
Zbori, voinice gondolier.
Du-ne, Toni,-n liniştire
Pân’ ce, stând gondola ta,
Viaţa noastră de iubire
Cu iubire va-nceta!

Romanță de toamnă

De-aș fi-n a tinereții floare,
Când toate zilele sunt bune,
Pe când din inima cu soare
În veci lumina nu apune,
Multe-aş avea în taină-a-ţi spune
Ca să devii tu gânditoare.
De-aş fi ce-am fost pe lume-odată,
Privind în faţă viitorul,
Când mă-ndrăgeam de orice fată
Ce-mi părea soră cu amorul,
Aş deștepta în tine dorul
Cu-a mea cântare înfocată.
Dar nu-s în floarea tinereții,
Şi nu-ndrăznesc nimic a-ţi zice!
Mergi dar, copilă,-n calea vieţii
Întâmpinând zâmbiri amice.
Eu te-oi privi oftând, ferice,
Răpit de farmecul frumuseţii.
Şi însă de-ai vrea să ai parte…
Dar ce zic? Timpul ne desparte.
Tu eşti sosind, eu în plecare,
A ziorilor vie lucire
Nu poate, ah! avea-ntâlnire
Cu-apusul palid ce dispare!

Descoperă cele mai frumoase poezii de dragoste!

Vasile Alecsandri – poezii patriotice

15 mai 1848

Fraților, nădejde bună! fiți cu toți în veselie!
Cerul însuși ocrotește scumpa noastră Românie!
Azi e ziua de-nviere a românului popor,
Care singur îşi urzește dulce, mândru viitor.
Priviţi cerul cum se-ntinde ca o mare-nseninată;
Priviţi soarele ce-aruncă o lumină înflăcărată;
Priviţi vaile-nflorite, codrii, munţii înverziţi!
Cerul, soarele, pământul astăzi sunt împodobiţi;
Căci e ziua mult dorită, căci e zâna mult măreaţă,
Unde falnic se ridică România îndrăzneaţă!
Fraţilor, nădejde bună! azi, sub cerul fără nori,
Libertatea, România se-ntâlnesc pe câmpi de flori
S-innoiesc în faţa lumei a lor vecinică-nfrăţire
Dup-o lungă, dureroasă şi fatală despărţire.
Fraţilor, nădejde bună! Viitorul ce urziţi
Va fi vrednic de trecutul a strămoşilor slăviţi!
Bărbăţia şi unirea între voi de-acum domnească,
Şi strigaţi în libertate: România să trăiască!

Hora Unirii

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!
Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!
Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.
Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!
Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,
Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

Vezi cele mai frumoase poezii de Mihai Eminescu

Deșteptarea României

Voi ce stați în adormire, voi ce staţi în nemișcare,
N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se-nalţă pân’ la ceruri din a lumii deșteptare,
Ca o lungă salutare
Cătr-un falnic viitor?
Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate?
Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfânt şi românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
Ce pătrunde şi răzbate
Orice suflet omenesc?
Iată! lumea se deşteaptă din adânca-i letargie!
Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit.
Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!
Sculaţi toţi cu bărbăţie,
Ziua vieţii a sosit!
Libertatea-n faţa lumii a aprins un mândru soare,
Ş-acum neamurile toate către dânsul aţintesc
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
Se cerc vesel ca să zboare
Către soarele ceresc!
Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire,
La obşteasca fericire,
La obştescul viitor?
Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!
C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi?
Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie
Şi la caru-i de trufie
Să ne-njuge ea pe noi?
Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?
Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?
La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească
Pe câmpia românească
Cete mândre de români!
Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!
Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie
Şi de-acum pe vecinicie
Cu toţi mâinile vă daţi!
Hai, copii de-acelaşi sânge! hai cu toţi într-o unire
Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
Pas, români! lumea ne vede… Pentru-a Patriei iubire,
Pentru-a mamei dezrobire
Viata noastră să jertfim!
Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
Care vede-n a lui ţară libertatea re-nviind,
Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
Pentru Patria sa moare,
Nemurire moştenind.

Imn lui Ștefan cel Mare

La poalele Carpaţilor,
Sub vechiul tău mormânt,
Dormi, erou al românilor,
O! Ştefan, erou sfânt!
Ca sentinele falnice
Carpaţii te păzesc
Şi de sublima-ţi glorie
Cu secolii şoptesc.
Când tremurau popoarele
Sub aprigii păgâni,
Tu le-apărai cu braţele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ţi patria
Şi moartea cu dispreţ,
Măreţ în sânul luptelor,
Şi-n pace-ai fost măreţ.
În cer apune soarele
Stingând razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui!
Prin negura trecutului,
O! soare-nvingător.
Lumini cu raze splendide,
Prezent şi viitor.
În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ş-un păstor;
O! mare umbră-eroică,
Priveşte visul tău:
Uniţi suntem în cugete,
Uniţi în Dumnezeu.
În poalele Carpaţilor,
La vechiul tău mormânt,
Toţi în genunchi, o! Ştefane,
Depunem jurământ:
„Un gând s-avem în numele
Românului popor,
Aprinşi de-amorul gloriei
Ş-al patriei amor!”

Cântec ostășesc

Român verde ca stejarul,
Râd de duşmani şi de moarte!
Să-mi trăiască armăsarul
Şi prin glonţi să mă tot poarte!
Sai, voinice, şi nechează
Ager, falnic ca un zmeu,
Căci am inimă vitează
Şi credinţă-n Dumnezeu!
Cât mi-a sta mâna voinică
Pe-a mea pală ostăşească,
N-aibă grijă de nimică
Ţara mea cea românească!
Sai, voinice, şi nechează
Ager, falnic ca un zmeu,
Căci am inimă vitează
Şi credinţă-n Dumnezeu!
Cu-al meu suflet, cu-a mea pală,
Cu-al meu şoim albit de spume,
În duşmani vom da năvală,
De s-a duce vestea-n lume!
Sai, voinice, şi nechează
Ager, falnic ca un zmeu,
Căci am inimă vitează
Şi credinţă-n Dumnezeu!

Poezii pentru copii – de Vasile Alecsandri

Lăcrimioare

Multe flori lucesc în lume,
Multe flori mirositoare!
Dar ca voi, mici lăcrimioare,
N-are-n lume nici o floare
Miros dulce, dulce nume!
Voi sunteţi lacrimi de îngeri
Pe pământ din cer picate,
Când prin stele legănate
A lor suflete curate
Zbor vărsând duioase plângeri.
Sunteţi fragede şi albe
Ca iubita vieţii mele!
Cu voi, scumpe strugurele,
Albe mărgăritărele,
Primăvara-şi face salbe.
Dar deodată vântul rece
Fără vreme vă coseşte!
Astfel soarta crunt răpeşte
Tot ce-n lume ne zâmbeşte…
Floarea piere, viaţa trece!

Primăvara

A trecut iarna geroasă,
Câmpul iar a înverzit
Rândunica cea voioasă
La noi iarași a sosit.
Dintr-o creangă-n alta zboară
Sturzul galben, aurit
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!
Turturelele se îngână,
Mii de fluturi vezi zburând
Si pe harnica albină
Din flori miere adunând.
Cânta cucu-n dumbrăvioară
Pe copacul înflorit,
Salutare, primăvară
Timp frumos, bine-ai venit!

Stelele

De la mine pân’ la tine
Numai stele şi lumine!
Dar ce sunt acele stele?
Sunt chiar lacrimile mele
Ce din ochii-mi au zburat
Şi pe cer s-au aninat
Cum se-anină despre zori
Roua limpede pe flori!…
Vărsat-am multe din ele
Pentru soarta tării mele!
Multe pentru cei ce sunt
Pribegiţi de pe pământ!
Multe lacrimi de jelire…
Iar de dulce fericire
Ah! Vărsat-am numai două,
Şi-s luceferi amândouă!

Poezii despre iarnă de Vasile Alecsandri

Iarna – de Vasile Alecsandri

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

La gura sobei

Așezat la gura sobei noaptea pe când viscolește
Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pâlpâiește.
Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.
Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.
Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai…
Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai.
Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă
E Ileana Cosânzeana!… în cosită floarea-i cântă.
Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,
Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!

Poezia Miezul iernii

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic! … Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;
Dar ce văd? … în raza lunii o fantasmă se arată …
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

Sania – de Vasile Alecsandri

Zi cu soare, ger cu stele! … Hai, iubita, la plimbare,
Caii musca-a lor zabale, surugiul e calare;
Saniuta, cuib de iarna, e cam stramta pentru doi …
Tu zambesti? … Zambirea-ti zice ca e buna pentru noi.

Caii scutura prin aer sunatoarele lor salbe,
Rapind sania usoara care lasa urme albe.
Surugiul chiuieste; caii zboara ca doi zmei
Prin o pulbere de zare, prin un nour de scantei.

Pe campia inalbita, neteda, stralucitoare
Se vad insule de codri, s-aud cani de vânatoare;
Iar în lunca pudruita cu marunt margaritar
Salta-o veverita mica pe o creanga de stejar.

Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zavoaie;
Crengile-aninate-n cale ning stelute si se-ndoaie.
Iat-o gingasa mladita cu sirag de martisori …
Tu o rupi? … Ea te stropeste cu fulgi albi racoritori.

Bradul – poezie de iarnă de Vasile Alecsandri

Sus pe culme bradul verde
Sub zăpada albicioasă
Printre negură se pierde
Ca o fantasmă geroasă,

Şi priveşte cu-ntristare
Cum se plimbă prin răstoace
Iarna pe un urs călare,
Iarna cu şapte cojoace.

El se scutură şi zice:
În zadar tu, vrăjitoare,
Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fără soare.

În zadar îngheţi pământul,
Ucizi florile şi stupii
Şi trimiţi moartea cu vântul
Şi trimiţi foamea cu lupii.

În zadar a ta suflare
Apa-n râuri o încheagă,
Şterge urma pe cărare
Şi de mine mi-i leagă.

În zadar aduci cu tine
Corbul negru şi prădalnic,
Şi din codrii cu jivine
Faci să iasă urlet jalnic.

În zadar, urgie crudă,
Lungeşti noaptea-ntunecoasă
Şi, râzând de-a lumii trudă,
Scurtezi ziua luminoasă.

În zadar îmi pui povară
De zăpadă şi de gheaţă.
Fie iarnă, fie vară,
Eu păstrez a mea verdeaţă!

Viscolul

Crivăţul din meazănoapte vâjâie prin vijelie,
Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmpie.
Valuri albe trec în zare, se aşază-n lung troian,
Ca nisipurile dese din pustiul african.

Viscolul frământă lumea!… Lupii suri ies după pradă,
Alergând, urlând în urmă-i prin potopul de zăpadă.
Turmele tremură; corbii zbor vârtej, răpiţi de vânt,
Şi răchiţile se-ndoaie lovindu-se de pământ.

Zberăt, raget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate
Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate.
Şi-n departe se aude un nechez răsunător…
Noaptea cade, lupii urlă… Vai de cal şi călător!

Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire
Stă, aude-n câmp lătrare şi zăreşte cu uimire
O căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind
Unde dulcea ospeţie îl întâmpină zâmbind!

Doine scrise de Vasile Alecsandri

Doina

Doină, doină, cântec dulce!
Când te-aud nu m-aș mai duce!
Doină, doină, vers cu foc!
Când răsuni eu stau în loc.
Bate vânt de primăvară,
Eu cânt doina pe afară,
De mă-ngân cu florile
Și privighetorile.
Vine iarna viscoloasă,
Eu cânt doina-nchis în casă.
De-mi mai mângâi zilele,
Zilele și nopțile.
Frunza-n codru cât învie,
Doina cânt de voinicie,
Cade frunza gios în vale,
Eu cânt doina cea de jale.
Doina zic, doina suspin,
Tot cu doina mă mai țin.
Doina cânt, doina șoptesc,
Tot cu doina viețuiesc.

Andrii-Popa – de Vasile Alecsandri

Cine trece-n Valea-Seacă
Cu hamgerul fără teacă
Şi cu pieptul dezvelit?
Andrii-Popa cel vestit!

Şapte ani cu voinicie
Şi-a bătut joc de domnie
Şi tot pradă ne-ncetat,
Andrii-Popa, hoţ bărbat!

Zi şi noapte, de călare,
Trage bir din drumul mare,
Şi din ţară peste tot!
Fug neferii cât ce pot,

Căci el are-o puşcă plină
Cu trei glonţi la rădăcină,
Ş-are-un murg de patru ani,
Care muşcă din duşmani,

Ş-are fraţi de cruce şapte,
Care-au supt sânge cu lapte.
Şi nu-i pasă de nimic,
Andrii-Popa cel voinic!

Căpitane, frăţioare,
Ce se vede despre soare?
Să zăresc vro patru cai!…
N-auzişi tu de-un Mihai?

Căpitane, te găteşte,
Mihai mândrul te goneşte.
Iată-1, vine ca un zmeu!
Fă trei cruci la Dumnezeu.

Cum îi vede-n depărtare,
Popa strigă-n gura mare:
„Hai la goană de neferi!
Hai la horă de muieri!”*

A zis! ţipă, se aruncă,
Trece şes, pâraie, luncă
Cu fugarul sprintenel
Şi cu hoţii după el.

Mihai mândrul vine iară,
Falnic ca un stâlp de pară,
Pe-un cal alb ce n-are loc
Şi din ochi aruncă foc.

Fug cum fuge-o o rândunică,
Fug ca fulgerul când pică,
Şi se duc voinicii, duc,
Cu urgie de haiduc!

Piept în piept!… câmpul răsună
Toţi de tot dau împreună.
Toţi la luptă-s încleştaţi,
Toţi în sânge încruntaţi.

„Ura, fraţi!” caii nechează,
Sus văzduhul scănteiază.
„Ura!” moartea s-a ivit!
Vulturu-n zbor s-a oprit!

Zi de vară pân-în seară
Dau voinicii să se piară
Şi cu fierul ascuţit,
Şi cu pumnul amorţit.

Sângele-n răni gâlgâieşte,
Glasu-n gură se sfârşeşte.
Zece-s morţi! doi încă vii,
Mihai mândrul şi Andrii.

Andrii fuge făr’ de-o mână,
Prinde murgul la fântână,
Dă pieptiş, sare pe şa
Şi din gură zice-aşa:

„Zbori, copile sprintenele,
Să mă scapi de chinuri grele,
Că mă jur, de mă-i scăpa,
Ca pe-un frate te-oi căta”.

Murgul sprinten se repede.
În zadar! Mihai mi-i vede!
„Stai, hoţ-popă, dragul meu,
Să-ţi arăt cine sunt eu!”

Şi cum zice, mi-i chiteşte,
Drept în frunte mi-l loveşte!
„Ura!” Vulturul din nori
Răcni falnic de trei ori.

Dorul româncei

De-ar vrea bunul Dumnezeu
Să-mi asculte dorul meu!
De-aş avea un copilaş,
Dragul mamei îngeraş!

Cât e ziuă, cât e noapte,
I-aş şopti cu blânde şoapte.
Cât e noapte, cât e zi,
Tot la sânu-mi l-aş păzi!

L-aş păzi, l-aş dezmierda,
Mii de sărutări i-aş da,
Şi i-aş zice-ncetişor:
Nani, nani, puişor!

De-ar fi cerul cu priinţă,
Să-mplinească-a mea dorinţă!
De mi-ar da un băieţel,
Dragul mamei voinicel!

N-ar fi prunc mai fericit
Şi pe lume mai iubit!
Alt copil n-ar fi ca el,
Mititel şi frumuşel!

Obrăjelu-i ca de spume
N-ar avea seamăn pe lume!
N-ar fi ochii nimărui
Dulci ca ochişorii lui!

Iar eu, mândră măiculiţă,
Pe-ai săi ochi, pe-a sa guriţâ
Ne-ncetat l-aş săruta,
Săruta şi i-aş cânta.

Şi i-aş face-o descântare
Să ajungă-un viteaz mare,
Un viteaz ce-ar străluci,
Cum n-a fost, nici n-ar mai fi

Şi l-aş pune să se culce
Pe-al meu sân, legănat dulce,
Şi i-aş zice-ncetişor:
Nani, nani, puişor!

Hora – de Vasile Alecsandri

Iată! hora se porneşte
Sub stejar, la rădăcină.
Iată! hora se-nvârteşte…
Vină, puico, vină.

Lângă mine vin’, drăguţă,
Să te pot strânge de mână
Ca ieri seara, la fântână;
Mario, Măriuţă!

Duh-de-Spaimă! Piei-Nălucă!
Sună bine-n cobză, sună,
Să nu-ţi fac spetele strună
Şi chica măciucă.

Tu, Fes-Roş cu giubea lungă!
Din arcuş trage mai tare,
Căci în gard am un par mare
Şi mulţi bani în pungă!

Tot aşa pân-în deseară!
Mult frumoasă-mi e puicuţa,
Ca o zi de primăvară,
Maria, Măriuţa!

Tot aşa, tot voiniceşte!
Nu mă daţi, măi, de ruşine,
Căci guriţa ce-mi zâmbeşte
Vâră dracu-n mine.

Mi-am pus flori la pălărie,
Mi-am pus flori, mi-am pus mărgele
Să se uite cu mândrie
Puicuţa la ele.

Am cămaşă cu altiţă,
Tot de fir şi de mătasă,
Am pe spate-o durduliţă…
De nime nu-mi pasă!

Nici de vornic, nici de dracul,
Nici de vrajă ciocoiască,
Nici de turc, nici de cazacul…
Tara să trăiască!

Bateţi toţi într-o lovire
Să vuiască-n fund pământul;
Lumea-ntreagă să se mire,
Şi Dumnezeu sfântul!

Sunt sătul de biruri grele
Şi de plug, şi de lopată,
De ciocoi, de zapciele
Şi de sapă lată.

Astăzi horele sunt pline!
Crape-mi sura opincuţă,
Şi să mor în joc cu tine,
Mario, Măriuţă!

Poezii scurte de Vasile Alecsandri

Floriile – de Vasile Alecsandri

Iată zile-ncalzitoare
După aspre vijelii!
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.

Primăvara-ncântătoare
Scoate iarba pe câmpii
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.

Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocârlii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.

De crezi în poezie

De crezi în poezie,
În sfânta armonie
Din boltele cereşti,
Când noaptea-nseninată
Luceşte-ncoronată
De stele ce iubeşti;

De crezi în tinereţă.
În gingaşa frumuseţă
Ce-aprinde dulce dor,
Şi-n tainica uimire
Ce-nsuflă-a ta privire,
O! scumpul meu odor!

De crezi în al tău frate,
În suflete curate,
În cer, în Dumnezeu…
Precum eu cred în tine
Ca în cerescul bine,
Crede-n amorul meu.

Pe un album

În zadar vuieşte Cerna şi se bate
De-a ei stânci măreţe, vechi, nestrămutate,
Şi-n cascade albe saltă pe-a lor sân…
Apa-i trecătoare, pietrele rămân!

În zadar şi anii s-adun cu grăbire,
Trecând peste inimi ce-au gustat iubire!
Suvenirul dulce de-un minut slăvit
Pintre-a vieţii valuri stă-n veci neclintit!

Surorii mele

​În ce loc, unde se duc
Florile ce se usuc?

Unde zbor, în care rai,
Flutureii de pe plai?

În ce lume, unde merg
Lacrimile ce se șterg,

Visurile îngerești,
Dorurile sufletești?

În acel loc fericit,
Plin de tot ce-i mai iubit,

Dusu-te-ai, o! blândă stea,
Dulce surioara mea!

Ș-ai luat în zborul tău
Dorul sufletului meu!

Fântâna – poezie de Vasile Alecsandri

Pe cărarea înflorită, care duce la fântână,
În ştergar şi în catrintă, merge-o sprintenă română;
Ea la brâu-i poartă furcă şi la sân un pruncuşor,
Cu gurita lui lipită de al laptelui izvor.

Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioare
Şi sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare.
Păsărelele-mprejuru-i zbor voioase şi cântând,
Ea zâmbeşte şi tot merge, pruncuşoru-i sărutând.

Iată,-ajunge la fântână, ş-acolo se întâlneşte
C-un drumeţ din lumea-ntreagă, care lung la ea priveşte,
Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină
Şi vecinei sale-ntinde o cofiţă, albă, plină.

Româncuţa multumeşte, suflă-ncet peste cofiţă
Şi cu apa ne-ncepută udă rumena-i guriţă;
Iar drumeţul după dânsa bea, fugarul îşi adapă
Şi se jură că pe lume nu-i aşa de dulce apă.

Citește și: Poezii de Otilia Cazimir – cele mai frumoase versuri scrise de Otilia Cazimir

Urmărește-ne pe Google News