Prețul unei nopți în pat străin

Când l-am auzit pe Relu, soțul meu, că vrea să plece în Spania, la muncă, mi-a căzut cerul în cap. Eram căsătoriți de doi ani și, în tot acest timp, nu fuseserăm despărțiți nici măcar o noapte. Acum, brusc, el venea cu propunerea asta care, dacă se materializa, avea să-l țină departe de mine… sute de nopți.

— Relu, îți dai seama ce înseamnă să nu ne vedem doi ani? l-am întrebat, cu un nod în gât.

Simțeam că nu mai pot respira. Relu m-a îmbrățișat, încercând să mă liniștească.

— Laura, nu te supăra, nici nu mă înțelege greșit… Tot ce-mi doresc pe lumea asta e să fiu cu tine, zi și noapte. Nu mi-ar mai trebui altceva. Dar, din păcate, nu putem trăi doar din iubire…

— Dar ce ne lipsește? Relu a oftat și, privind în jos, mi-a răspuns:

— Deocamdată, s-ar zice că nu ne lipsește nimic. Locuim cu părinții tăi, ei ne ajută cu de toate. Dar salariile noastre abia ne ajung ca să cumpărăm câte-un fleac și să mai ieșim din când în când la o terasă. Nu mai suport să fim întreținuți de socri. Ne trebuie o casă a noastră, o să avem copii… Cu ce-i vom crește?

Îl ascultam vorbind și simțeam că hotărârea lui era luată. Doar îl cunoșteam bine.

— De ce vrei să pleci chiar acum? Te-ai plictisit deja de mine?

— Cum poți spune una ca asta? Acum mi s-a ivit șansa asta. Ca șef de echipă, am să câștig în doi ani cât aș câștiga aici, în zece! Doar doi ani, iubito, trec repede! în plus, vin să te văd când pot!

Cu câtă durere în suflet l-am condus la aeroport!

— Să fii cuminte! mi-a spus el, încercând să glumească. Să nu mă-nșeli cu vecinul Ion! Am văzut eu cum se uită după tine…

— și tu vezi să nu pună mâna pe tine vreo italiancă focoasă! am glumit, la rândul meu, deși nu-mi ardea.

— Te iubesc! mi-a mai șoptit el, înainte să treacă prin punctul de control.

Cu vorbele astea aveam să adorm de atunci, seară de seară. Conveniserăm ca la fiecare miez de noapte să ne gândim unul la celălalt, să ne imaginăm că suntem împreună. Mă cuibăream în patul prea mare, prea pustiu, și plângeam de dorul lui, deși vorbeam la telefon aproape zilnic și ne scriam e-mailuri seară de seară.

După două săptămâni, mi-a trimis și o fotografie, făcută pe șantier. își ținea o mână la casca de protecție, în chip de salut, și râdea. Am printat fotografia aceea și am pus-o pe noptieră. Adormeam cu ochii în ochii lui. Uneori, cu îngrijorare în suflet. Chiar dacă el mă asigura încontinuu că lucrează într-o zonă sigură, că nu are ce să i se întâmple, mă temeam de orice, de vreun accident de muncă, de vreun atentat, doar vedeam atâtea la televizor.

— Gândești prea mult, mi-a zis Silvia, colega mea de serviciu, când i-am împărtășit temerile mele. De ce nu te bucuri, în schimb, de libertate? De ce nu te distrezi puțin, ca să scapi de obsesiile astea legate de Relu? Crezi că el e ușă de biserică pe-acolo? La vârsta lui, nici nu i-ai putea cere așa ceva.

— și ce-ai vrea? Să-l înșel doar așa, fiindcă poate mă înșală și el? Nu te credeam atât de ușuratică!

— Nu sunt ușuratică, Laura, vreau doar să-mi trăiesc viața din plin. și te sfătuiesc să faci la fel, în loc să oftezi după soțul tău plecat.

De atunci, nu i-am mai vorbit Silviei despre Relu. Avea ea un suflet bun, dar concepțiile noastre erau prea diferite. E drept că vorbele ei mă pișcau ca un țânțar obraznic, ori de câte ori mi s-a întâmplat să fiu curtată de câte-un coleg care, știindu-mă singură, își încerca norocul. Dar, deși singurătatea mă chinuia tot mai mult, n-am acceptat nici măcar să ies la o cafea cu vreun bărbat.

în vara care a venit, Relu m-a anunțat că nu poate veni acasă, fiindcă el și echipa lui nu au terminat lucrarea pe care o aveau. Am plâns până mi s-au uscat ochii de lacrimi. Am vrut să mă duc eu la el, dar părinții mei au protestat, au zis ca arunc banii pe drumuri, în loc să strâng din dinți.

Dar iată că a venit și ziua în care l-am așteptat pe Relu la aeroport… Când l-am văzut venind, mi s-a tăiat respirația. Era bronzat, trăsăturile feței îi erau parcă mai aspre, dar privirea era aceeași, plină de dragoste.

— Laura, iubirea mea! m-a strigat, îmbrățișându-mă. Nici nu știi ce dor mi-a fost de tine! îți promit că, de-acum încolo, o să ne petrecem toate nopțile împreună!

Abia am așteptat să ajungem acasă, să fim numai noi doi, după o despărțire atât de lungă. A fost o noapte minunată, ca cea dintâi noapte a noastră de iubire…

— Mi-ai fost credincios? l-am întrebat eu spre dimineață.

— Mai încape vorbă? Dar tu?

— Te-am înșelat… cu fotografia ta, de pe noptieră!

în anul care a urmat, Relu și-a împlinit dorința: a cumpărat un apartament cu trei camere, l-a aranjat ca în reviste și ne-am mutat în casă nouă. Ne-am luat și un Renault Clio. Copiii ne mai lipseau. Bine că n-am apucat să facem vreunul…

în primăvara trecută, Relu m-a invitat într-o seară la restaurant.

— Ce rost are să mâncăm în oraș, când ne-a gătit mama atâtea bunătăți? l-am întrebat, uimită. Geme frigiderul de cratițe și oale.

— Iubito, vreau să te răsfăț în seara asta. Am ceva să-ți spun…

— și n-o poți face acasă?

— Nu, îmi trebuie un cadru festiv.

în acel cadru festiv, soțul meu m-a anunțat că i se oferise un nou contract, tot în Italia, care, pe lângă faptul că era foarte bănos, dura numai șase luni.

— Gândește-te, Laura, sunt doar șase luni, atât… Pe urmă, jur că nu mai plec! Crede-mă, dacă dura mai mult, nu acceptam.

— Ce urgență avem de data asta? l-am ironizat, supărată. Vrei să ne luăm vilă? Sau să schimbăm Renault-ul cu un Mercedes?

— Dar la ai tăi nu te gândești? știi că taică-tău are probleme cu rinichii… Dacă o să fie nevoie de-o internare? Cât le-am păpat banii, ne-a fost bine. Dar dacă or să aibă și ei nevoie de ajutorul nostru? Vreau să avem un cont în bancă, Laura. Pentru copilul nostru și sănătatea lor. Așa vreau eu.

— și pe urmă te liniștești?

— Doar ți-am jurat. Am să-mi rup pașaportul în fața ta!

Am fost de acord, ce puteam face? Relu trebuia să plece pe întâi iulie. în luna iunie, a început să-și rezolve formalitățile de plecare. Atunci a început iadul. într-o zi, a venit acasă negru de supărare, mirosind a băutură. Am simțit că e ceva foarte grav. Relu nu bea niciodată mai mult de o bere sau un pahar, două de vin.

— Spune-mi, iubitule, ce s-a întâmplat?

— Nimic, sunt doar foarte obosit. Mă duc la culcare. Vorbim mâine.

Nu-l recunoșteam. Bărbatul acesta răvășit nu era parcă soțul meu.

— Ba vorbim acum, Relu! Suntem împreună, la bine și la rău! Dacă ai secrete față de mine, plec! am strigat, îndreptându-mă spre ușă.

— Ai dreptate, nu meriți să-ți ascund nimic… Ei bine, află că nu vom mai putea niciodată face dragoste de-acum încolo…

— Cum adică? Ce vrei să spui? Nu mă mai iubești?

— Ba te iubesc, tocmai de aceea nu-ți pot ascunde că… sunt seropozitiv.

— Cum? l-am întrebat, năucă. Ce-i aia? De unde știi?

—Am primit azi rezultatele la analize-le necesare pentru plecare. Sunt infectat cu virusul HIV. Eu pot muri oricând, dacă se declanșează boala. Mai cumplit ar fi însă dacă te-am ucis și pe tine… Trebuie să-ți faci și tu testul. Neapărat!

Simțeam că se învârte casa cu mine.

— Relule, nu înțeleg… Doamne, ce-ai făcut acolo?

— Am… făcut o prostie. O noapte, la bordel… Băusem cu colegii, m-am amețit rău… Ei m-au târât acolo. Nici nu mai știu cum arăta femeia, habar n-am ce s-a întâmplat… Iartă-mă tu măcar, că Dum-nezeu m-a pedepsit…

Eu nu m-am îmbolnăvit, testul a ieșit bine. Deocamdată. Trebuie să-l repet, în noiembrie. Atunci se va ști precis. Dar fericirea mea s-a spulberat dintr-odată. Relu insistă să ne despărțim. Nu suportă ideea că mi-ar putea pune viața în pericol. A și plecat o dată de-acasă. Dar l-am găsit și i-am spus că, dacă mă mai lasă baltă, mă sinucid. Nu pot să-l părăsesc.

Nu-l pot lăsa singur, la greu. Are nevoie de mine. Iar viața mea fără el nu are sens. Am să-i fiu alături până la sfârșit, oricare ar fi acel sfârșit.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE