Am promovat grație iubirii soției directorului

Doamna despre care vă vorbesc era soția directorului-general al agenției, o damă atrăgătoare și temperamentală, pe nume Ingrid, acum în vârstă de treizeci și cinci de ani. Această femeie mi-a plăcut din prima clipă în care am văzut-o. Era șefa departamentului de resurse umane, ea m-a angajat.

Pot să spun că atracția a fost reciprocă. La scurt timp de la angajarea mea, am început să-mi fac drum pe la compartimentul ei, cu diferite „probleme”.

Fără să mă gândesc la ce riscuri mă expun, am început să flirtez cu Ingrid, până când, în decurs de un an, flirtul s-a transformat într-o fierbinte și clandestină relație amoroasă. De precizat că directorul-general, distinsul ei soț, era cu șaptesprezece ani mai în vârstă decât ea.

Abia când dragostea a ajuns la apogeu, adică în acea etapă în care au început să-mi scape, față de ea, la serviciu, unele gesturi mult prea familiare, mult prea intime (subliniez că aceste gesturi erau mult prea necontrolate), am început să mă tem că povestea asta s-ar putea afla și ar ajunge la urechile directorului-general.

Îmi era frică să nu mă cheme într-o zi la el cu scopul „letal” de a mă pune „pe liber”, în urma unui eventual scandal; dar nici nu era nevoie de scandal, simpla cleveteală a salariaților ar fi fost suficientă. Iar eu n-aș fi vrut să-mi pierd acea slujbă care, deși modestă, era totuși bine retribuită și confortabilă.

Făceam dragoste cu Ingrid hoțește, în garsoniera unui amic de-al meu, celibatar, când acesta era plecat de acasă. îmi dăduse un rând de chei și țineam legătura cu el telefonic.

Într-o dimineață, la agenție, mi s-au înmuiat genunchii de spaimă, crezând că se va întâmpla exact lucrul de care mă temeam. Căci m-am întâlnit, pe un coridor, cu secretara directorului-general, care mi-a zis precipitat:

— Dragă domnule Constantin, eu vă caut de zor prin birou și dumneavoastră mișunați pe holuri…

Deși mi s-a făcut inima cât un purice, -am replicat zâmbind:

— Nu mișun, domnișoară, împing lerul pe hol. Dar de ce, mă rog, sunt atât de important în dimineața asta?

— Pentru că domnul director-general v-a chemat la cabinetul dânsului la ora zece.

Nu mă mai chemase niciodată, în treisprezece luni, la biroul lui. Am simțit cum panica mi se strecoară în suflet…

I-am zis secretarei, încercând să par calm:

— Bine, mulțumesc, la zece voi fi acolo.

Să fi fost ora nouă și un sfert, nouă și jumătate… Cred că eram palid când m-am întors în biroul meu. De fapt, e impropriu spus „biroul meu”; mai lucrau acolo două persoane, o femeie și un bărbat, fiecare cu masa lui de lucru.

Deci, când m-am întors în birou, probabil că nu aveam o mutră prea grozavă, căci Felicia, colega mea, mi-a aruncat o privire neliniștită. Preț de un sfert de ceas, am rămas într-o stare de prostrație, tot între-bându-mă ce atitudine să adopt în caz că directorul-general va pune pe tapet relația mea cu nevastă-sa. Cel mai logic ar fi fost să-mi prezint demisia, dar nu mă puteam împăca cu ideea. La zece fără zece, mi-am încheiat nasturele de sus al cămășii, am strâns nodul cravatei, mi-am pus sacoul și am urcat cu liftul, două etaje, până la biroul directorului-general. în mână aveam o agendă, știam că așa se obișnuiește când te duci la șefi, ei vorbesc (indiferent ce) și tu iei notițe.

Am stat câteva minute în anticameră, cu secretara, tăcut, ciufut, deși ea încercase să intre în vorbă. La zece și patru minute (rețin asta pentru că stăteam cu ochii pe ceas ca pe o bombă programată), directorul-general m-a primit în birou.

Ședea pe un scaun cu spătar înalt, capitonat cu piele neagră. Părea jovial, bine dispus, amabil… Mi-am zis că ori joacă teatru, ori, Doamne ajută, sunt scăpat pentru moment de pericolul indus de amorul meu clandestin.

— Salut, Constantine, ia loc! a zis. Eram surprins, confuz, dar încercam să nu-mi trădez nicio emoție și să-mi compun o mutră impenetrabilă.

— Bei o cafea? s-a interesat el.

— Fără zahăr! am acceptat eu.

— Am să iau și eu una, deși… mă cam supără inima.

I-a spus secretarei să vină cu ceștile, m-a chestionat despre cum merge treaba la biroul meu. Subsemnatul, cu argumente plauzibile, i-a explicat directorului-general cât de bine, cât de minunat, cât de performant merge treaba la biroul acela (unde, fie vorba între noi, toți trei, adică eu și colegii mei, tăiam câinilor frunze).

După ce a sorbit din cafea, șeful m-a întrebat:

— știi de ce te-am chemat?

— Nu, domnule director-general.

— Vreau să te promovez. Soția mea, pe care probabil că o cunoști și care se pricepe foarte bine la oameni, m-a convins într-una din zilele trecute, când vorbeam cu ea despre rotații de personal și despre posturi vacante, că ești unul dintre cei mai buni și mai conștiincioși funcționari din agenție. Devotat, loial… Ea rareori se înșală… E cel mai de nădejde consilier al meu… Așa că m-am gândit director de relații publice. în concepția mea, asta e cea mai importantă funcție din agenție! Desigur, implică abilitate și răspundere. Dar Ingrid m-a asigurat că le ai pe amândouă. Mâine fac ședință cu toată lumea și te pun în funcție oficial. După care vom face o ședință restrânsă: eu, tu, nevastă-mea, șeful departamentului marketing și directorii adjuncți, ca să punem la cale strategia pentru perioada următoare.

— Domnule director-general, nu știu ce să zic…

— Nu trebuie să zici nimic. Sau zi mersi și apucă-te să faci niște proiecte de imagine, pe care să mi le prezinți în cel mai scurt timp.

— Am înțeles, domnule director-general. Vă mulțumesc!

— Ne vedem mâine.

Am ieșit din acel birou sub imperiul unei fericiri copleșitoare… în sfârșit, ajunsesem și eu șef. Acesta era visul meu cel mai obstinat. Sunt un carierist incurabil. De bucurie, la plecare, am pupat-o pe secretară, iar tipa a rămas năucă, neștiind ce să creadă, mai ales că intrasem acolo atât de mohorât.

Timp de doi ani, am îndeplinit cu simț de răspundere și cu remarcabile rezultate funcția de șef al departamentului de relații publice. Mi-am păstrat și postul de amant al frumoasei Ingrid. Pe parcurs, ea mi-a tot spus că viața ei conjugală se degradează galopant… Mi-a zis așa, în linii mari, nu mi-a livrat prea multe amănunte domestice, dar se vedea cu ochiul liber că le merge din ce în ce mai prost în căsnicie. După acești ani, cei doi au divorțat.

Ingrid a rămas în agenție, pe aceeași funcție. Fostul soț al iubitei mele a părăsit agenția și s-a mutat în București, ca să se ocupe acolo cu alte afaceri. Neavând copii, nu i-a păsat că părăsește Clujul. în locul lui, patronatul a numit un director-general tânăr și energic, arab, economist ca și mine, școlit în România, care m-a simpatizat de la bun început.

La nici un an de la instalarea lui în funcție, acest nou director-general m-a promovat pe postul de director-adjunct, post pe care îl ocup cu onoare și astăzi. Era treapta ierarhică imediat următoare. Dar, dacă n-ar fi fost Ingrid, n-aș fi ajuns aici.

La partaj, soțul ei i-a lăsat o adevărată avere. Acum, Ingrid insistă să ne căsătorim și să ne bucurăm împreună de anii tineri care ne-au mai rămas. Deja m-am mutat în vila ei splendidă. Cred că mă voi însura chiar la începutul anului viitor cu această femeie remarcabilă, care a făcut atât de mult pentru mine.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE