De Mirela Petre,

TEATRU: «Pescărușul», regia Andrei Șerban, unteatru, jucat la TNB Amfiteatru

«Pescărușul» în aer liber, mai liber ca niciodată

Constantin Cojocaru și Mădălina Anea în „Pescărușul”, foto de Andrei Ginda

Anul ăsta, Teatrul Național din București a redeschis amfiteatrul, adică scena de pe acoperișul clădirii teatrului (pentru cine își amintește, unde era terasa “La Motoare” pe vremuri). Așa că vara asta se joacă spectacole în aer liber pe TNB. Programul îl găsiți pe tnb.ro/ro/calendar.

Vă recomand spectacolul “Pescărușul”, montat de Andrei Șerban la unteatru. Distribuția e una foarte complexă. Nouăsprezece actori pe zece roluri. Pentru fiecare rol, sunt doi sau trei actori, rotiți în diverse combinații de regizor. Asta înseamnă că sunt foarte mici șansele să vezi același spectacol de două ori și că-i un experiment, ca un laborator de creație, din care noi, spectatorii, avem de câștigat cel mai mult. La premiile UNITER de anul ăsta, spectacolul a avut cinci nominalizări, patru pentru cele mai bune roluri și unul pentru cel mai bun spectacol.

Dacă mai țineți minte, spuneam acum ceva vreme despre “Pescărușul” montat de Andrei și Andreea Grosu la Teatrul Odeon că e o reducere la esență a textului și a spiritului său. Regizorul Andrei Șerban pare să fi luat spectacolul celor doi ca pe o provocare, așa că, în varianta lui de “Pescărușul”, a esențializat esența. Spectacolul lui Andrei Șerban e construit doar din actori și spectatori, singurele elemente de decor fiind o piatră și scaunele, atât pentru actori, cât și pentru spectatori, aduși, astfel, pe picior de egalitate. Senzația e aceeași ca atunci când ești la un atelier (gândiți-vă inclusiv la joculețele alea din teambuildinguri) unde toată lumea are chef de joacă și urmărește același scop. Aici, scopul e să simțim și să privim cu alți ochi ce ne face oameni: iubirile, eșecurile, trădările.

Alina Rotaru în „Pescărușul”, foto de Andrei Ginda

Reprezentația asta în aer liber mi se pare că adaugă o semnificație în plus spectacolului. Imaginați-vă doar cum pe scena aceea, sub cerul liber, se joacă povestea unui grup care montează un spectacol de teatru în aer liber. Și cum pescărușul va fi, poate, mai liber ca niciodată. Se joacă pe 6 iulie, de la 21:00. Biletele costă 60 sau 70 de lei și se găsesc pe mystage.ro.

CARTE: «Creatorii de hituri», Derek Thompson, Editura Publica

Ingredientele unui hit

Cartea „Creatorii de hituri”

Știți melodia “Finesse” a lui Bruno Mars? Teoretic mă enervează, practic nu mă pot opri să o ascult, cânt și dansez. Mă simt de parcă mi-a furat cineva creierul și face ce vrea din el. Sunt sigură că vă sună cunoscut experiența asta, doar că fiecare cu melodia lui. Când am citit cartea “Creatorii de hituri”, ieșită acum ceva vreme la Editura Publica, am înțeles mai bine cum mă păcălește melodia asta. Cocktailul care face melodia asta un hit (pentru mine și cei din generația mea) e făcut din familiaritate (pentru mine, sună ca melodiile pe care le ascultam când eram mică, în anii 90), expunere (cu cât o ascult mai mult, cu atât ajunge să îmi placă și mai tare) și repetițiile (folosite în versuri și în ritmul melodiei, care-s ca niște bomboane pentru creier).

Cartea e scrisă de Derek Thompson, jurnalist la The Atlantic, care are și podcastul “Crazy/Genius” de care am mai vorbit în rubrică. Documentată impecabil și cu 43 de pagini de referințe de consumat în plus (ce bucurie!), urmărește niște exemple de hituri din media, artă, filme, cărți și alte produse de cultură pop, le analizează mecanismele și din perspectivă psihologică și economică, și le găsește explicația.

Mi-a plăcut mult povestea pictorilor impresioniști care au ajuns faimoși. Pictori impresioniști au fost mulți, dar cei care au ajuns faimoși până în zilele noastre – Monet, Renoir, Degas, Cézanne și Manet – sunt cei ale căror opere se aflau în colecția personală a lui Gustave Caillebotte, și el pictor, dar unul bogat, care obișnuia să cumpere tablourile colegilor săi. Prin testament, el a cerut guvernului francez să-i expună colecția personală de tablouri alcătuită din picturile acestor pictori necunoscuți la vremea lor. După îndelungi presiuni din partea familiei, căci autorităților de la vremea aia nu li se părea că merită, expoziția a avut totuși loc, marcând prima dată când pictorii impresioniști au fost expuși. De aici, s-a tot rostogolit bulgărele, căci toată lumea voia să vadă tablourile astea nonconformiste, care fac vâlvă. Amuzant cum impresioniștii, care nouă, acum, ni se par cuminți, au fost punk cândva.

Cartea costă 49 de lei pe publica.ro.

ARTĂ: «Collé•Collage», instagram.com/collecollage

Surpriză și umor în colaje

Colaj de Theo Pîslaru, Collé•Collage

Oamenii au făcut colaje cam de când au inventat hârtia, adică prin anul 200 î.Hr., în China. A ajuns apoi la japonezi în secolul al X-lea și în Europa prin secolul al XIII-lea. Despre forma pe care o cunoaștem și folosim azi se spune că a apărut odată cu Georges Braque și Pablo Picasso, care foloseau tehnica colajului, și în privința cărora istoricii de artă nu s-au hotărât care a fost primul.

Spre deosebire de alte tehnici și medii folosite în artă, colajul e mai prietenos cu privitorii. E mai jucăuș, mai puțin pretențios, mai aproape de lumea noastră de zi cu zi, mai ales când materia lui primă sunt foste pagini de reviste sau de reclame.

Colaj de Theo Pîslaru, Collé•Collage

Dintre colajiștii români contemporani, îmi place foarte mult ce face Theo Pîslaru, fost om de PR, sub numele “Collé•Collage”. Îmi place imaginația ei, cu fiecare colaj mă trezesc surprinsă de niște asocieri la care nu m-aș fi gândit și care mă răcoresc ca o baie vara în piscină. Apoi vine umorul, care zici că-mi face masaj la mușchii prea încordați de dus agitația de zi cu zi. Și dup-aia e stratul de sensibilitate, care-i ca miezul cu sirop dulce-acrișor al unei bomboane de-alea cu carapace tare.

Găsiți “Collé•Collage” pe instagram.com/collecollage și pe Facebook.

PODCAST: «The Man Who Sedated Eichmann», npr.org

O moștenire grea

Afiș podcast „Rough Translation”

NPR-ul american, postul de radio național, are un podcast internațional foarte bun. Se numește “Rough Translation”și vorbește doar despre teme globale. Dacă și voi simțiți nevoia de a afla despre ce se întâmplă în toată lumea, nu doar în State (unde se produc cele mai multe podcasturi, deci temele tind să fie, de cele mai multe ori, foarte americane), vă recomand podcastul ăsta pentru accesul la realitățile unor culturi diverse.

Un episod care mi-a plăcut mult de la ei e “The Man Who Sedated Eichmann”. Eichmann a fost nazistul responsabil de organizarea și conducerea genocidului împotriva evreilor în al Doilea Război Mondial, Holocaustul prin care au murit 6 milioane de evrei. În 1960, Eichmann a fost prins în Argentina, unde fugise, de spionii israelini din Mosad, adus în Israel, condamnat la moarte și executat. Esențial în prinderea lui a fost un doctor anestezist care i-a administrat cocktail-ul care l-a transformat pe Eichmann într-o marionetă inconștientă, dar vie, care să poată fi scoasă din Argentina fără să atragă atenția autorităților locale. Anestezistul respectiv nu s-a considerat niciodată erou și nu a vrut să vorbească despre ce a făcut nici chiar cu propria familie, dar a păstrat acul cu care i-a injectat lui Eichmann medicamentul care i-a decis condamnarea, practic.

Podcastul încearcă, prin discuții cu copiii lui, să înțeleagă ce a gândit și a simțit acel medic și ce înseamnă moștenirea pe care ne-a lăsat-o.

Citește și:

Recomandările culturale ale săptămânii. Îi găsim pe Karamazovi într-un club de noapte și descoperim prin ochii unui copil absurditatea unui regim politic criminal

Recomandările culturale ale săptămânii. Vedem documentare despre oameni și mediu la Pelicam, pe malul Dunării, și ne plimbăm prin lumile viitorului gândite de Philip K. Dick

Recomandările culturale ale săptămânii. Ne împrietenim cu poezia românească și redescoperim o poveste faimoasă prin ochii lui Dali