Recomandările culturale ale săptămânii. Îi găsim pe Karamazovi într-un club de noapte și descoperim prin ochii unui copil absurditatea unui regim politic criminal
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pentru săptămâna asta, vă propun fotografiile de pe plajă ale lui Martin Parr, “Întâi l-au omorât pe tata. Povestea unei fetițe din Cambodgia”, memoriile unei supraviețuitoare a genocidului din Cambodgia, spectacolul “Delirium” după Karamazovii lui Dostoievski și “Sinonime”, filmul care a luat marele premiu la Berlinale, anul acesta.
Cuprins:
FOTOGRAFIE: «Beach Therapy», Martin Parr
Prin care ne privim pe noi înșine
Martin Parr e fotograful britanic cu un ochi special pentru caraghiosul din oameni. Scopul lui nu e să facă mișto, ci să ne dea un ghiont când ne-a prins că ne luăm prea tare în serios. Cu umor și sensibilitate, prinde în poze, toate instantanee, oameni din toată lumea în ipostaze în care se regăsește fiecare, că sunt profund umane. Printre cele mai bune poze ale lui sunt seriile de pe plaje.
Până acum, le-a adunat în două cărți: “Lifeʼs a Beach” și “Beach Therapy”. Le găsiți pe site-ul lui, www.martinparr.com/books. Mai găsiți acolo și o selecție de poze recente.
Despre a doua carte și despre relația lui cu fotografiile făcute pe plaje a scris chiar el într-un articol pe MagnumPhotos.com. Aflăm că plaja e, pentru el, un fel de laborator unde testează camere sau tehnici noi, că părinții lui erau ornitologi amatori (birdwatchers) și de-aia primele lui poze de pe plajă arată de parcă ar studia păsări în sălbăticie, nu oameni pe o plajă, dar și despre trecerea lui la fotografia digitală.
Ce-mi place la pozele lui cel mai mult, și ce mi-a plăcut și la proiectul “Sun&Sea (Marina)”, cu care Lituania a câștigat la Bienala de Artă de la Veneția de anul ăsta (despre care-am mai vorbit în paginile ziarului) și care mi se pare că are un miez de inspirație din pozele lui Martin Parr, e senzația de reflexie pe care-o avem când îi privim pozele cu oameni necunoscuți care-și văd de treaba lor, fără să știe că sunt fotografiați, având parcă impresia că sunt unici și irepetabili, ceea ce ne face nu doar suportabilă, ci și plină de satisfacții existența dificilă și plină de contradicții. O plajă plină cu oameni e ca un terariu cu furnici, doar că, de data asta, noi ne privim pe noi.
CARTE: „Întâi l-au omorât pe tata. Povestea unei fetițe din Cambodgia”, Loung Ung, Editura Corint
Învățăminte din vremuri absurde
„First They Killed My Father” („Întâi l-au omorât pe tata. Povestea unei fetițe din Cambodgia”) e o carte grea. Nu pentru cum e scrisă, ci pentru ce spune. E scrisă de o supraviețuitoare a genocidului comis de regimul comunist în Cambodgia, pe vremea aia Kampuchea Democrată, între 1975 și 1979.
Partidul Comunist din Kampuchea, ai cărui adepți se numeau Khmerii Roșii, era condus de Pol Pot. Execuții, tortură, foamete, muncă forțată, totul pentru a curăța țara de influențele străinilor și pentru a crea o societate egalitară pură, care era bazată pe viața agrară. În cei patru ani, au murit două milioane de oameni, sau aproape 25% din populația țării de la acea vreme.
Loung Ung, autoarea cărții, avea 5 ani când a început totul. Prin ochii ei de copil, vedem cum se derulează totul: de la viața bună în capitala țării într-o familie din clasa mijlocie, care locuiește la etaj (cu cât stai mai sus sau ai casă cu mai multe etaje, cu atât ești mai bogat, parterul e pentru săraci, observă copilul), la fuga înspre sate și ascunderea identității și a vieții bune de dinainte, care le-ar fi garantat moartea.
Copilul învață să mintă, să-și ascundă gândurile și emoțiile, să se ferească de oameni pentru a supraviețui. În câțiva ani, dintr-un copil blând și inocent, ajunge un animal panicat.
Peste nivelul principal, ăla uman, cu traumele prin care au trecut oamenii, mai e și cel care-i despre ideologia regimului și răutatea conducătorului său.
O să recunoașteți multe dintre ideile și tacticile folosite și de comuniști la noi, dar la un alt nivel. Unele dintre ele sunt folosite și azi, de toți conducătorii actuali europeni care spun că vor să-și scape țările de influențe străine, care, de fapt, dezinformează și manipulează pentru a ține puterea în mâinile unui singur om.
Cartea a fost tradusă la noi de Editura Corint, costă 24 de lei. E 10,40 de euro pe BookDepository, în engleză. Angelina Jolie a făcut film după carte, e pe Netflix.
TEATRU: „Delirium”, regia Vlad Massaci, Teatrul Odeon București
Delirul nostru cel de toate zilele
Băutură și femei pentru toți băieții mei. Versurile astea de la formația Valahia sunt perfecte pentru a rezuma spectacolul “Delirium”, nou la Teatrul Odeon. Spectacolul pune pe scenă o reinterpretate a romanului “Frații Karamazov”, al lui Dostoievski, filtrat întâi de dramaturgul irlandez Enda Walsh și apoi de regizorul Vlad Massaci.
Transportat într-un club de noapte în care personajele se ciocnesc bezmetice, de la euforie la extenuare, universul Karamazovilor ne devine mai apropiat, chiar intim, ca o bucată din memoria noastră afectivă. Și ăsta e, din punctul meu de vedere, cel mai justificat motiv pentru o interpretare contemporană a unui text clasic.
În 2 ore și 40 de minute (fără pauză) asistăm la delirul nostru cel de toate zilele: goana de a ajunge cineva. Fiecare dintre personaje - frații, tatăl, femeile, bastarzii, sfinții - încearcă să ajungă la scopul ăsta pe altă cale. Unii prin forță, alții prin bani, unii prin credință, alții prin influență, unii prin răzbunare, alții prin iubire, unii prin inteligență, alții prin manipulare. Chiar și-atunci când se păcălesc că vor doar să facă un bine cuiva, îi mână tot satisfacția de sine.
Cel mai mare adevăr rămâne că God Is Dead (Dumnezeu e mort), cum stă scris, la un moment dat, pe tricoul unui Karamazov, amintindu-ne că degeaba ne amăgim visând la idealuri pure, când realitatea rămâne că ne zvârcolim în gunoaie, ca niște gândaci.
Mihai Smarandache (același actor din Parking-ul lui Tudor Giurgiu) e Karamazovul animalic, instinctual, Alexandru Papadopol e cel intelectual, Vlad Bîrzanu e cel spiritual, iar Cezar Antal e cel viclean, care caută răzbunare, și, peste toți, stă (încă) figura paternă adusă pe scenă de Marius Damian.
Sabrina Iașchevici e Grușenka, un întreg carusel de emoții și gânduri dincolo de eticheta de dansatoare la bară, iar Mădălina Ciotea e Katerina, cea care se sacrifică pentru idealul onoarei și al datoriei. Mi-au plăcut în mod special Papadopol și Sabina Iașchevici, mi s-au părut cei mai pătrunși de adevărurile personajelor lor.
Următoarea reprezentație e pe 27 iunie, de la 19:00. Biletele costă 15 sau 30 de lei.
FILM: „Sinonime”, regia Nadav Lapid, BIFF
Criza sinelui, în lumi paralele
Ediția din acest an a festivalului de film BIFF aduce în București filmul care-a câștigat anul acesta Ursul de aur la Berlinale, care-a mai fost proiectat la noi doar la recenta ediție a TIFF. “Synonyms” (“Sinonime”) e regizat de israelianul Nadav Lapid, după un scenariu scris în colaborare cu tatăl său și editat de mama sa.
Filmul e mai degrabă o colecție de stări, nu neapărat rațională. Nu mereu poți trage cu gândul o linie clară de acțiune. În schimb, dacă te prinde la de la început, îl simți non-stop ca un ghem cu țepi care se tot învârte prin stomac.
Sunt câteva motive să nu te prindă: multiplele trimiteri la filme culte ale cinematografiei, prin care regizorul pare mai preocupat de ce cred specialiștii decât publicul, disconfortul fizic provocat de camera agitată care ne obligă să trăim anxietatea personajului, găurile în coerența liniei acțiunii, plus tipul de umor sarcastic pe care nu toată lumea-l gustă. În mod ironic, dacă filmul te prinde de la început, lucrurile astea devin puncte forte ale filmului.
Spune povestea lui Yoav, tânărul care fuge din Israel în Paris pentru a-și lua viața de la capăt fără război, fără frică. Orașul îl primește cu un botez violent, ca o renaștere metaforică: iarna, într-un apartament gol și rece, Yoav rămâne și el gol, când i se fură hainele, și aproape moare de frig. E salvat de un cuplu de tineri parizieni plictisiți de monotonia vieții lor bune.
Începe, cum probabil intuiți, un joc în trei care face trimitere la “Visătorii” lui Bernardo Bertolucci, dar cu adevărul vremurilor noastre, în care tinerețea înseamnă pentru unii obsesia definirii identității prin mijloace proprii, nu cele impuse de un stat rigid, și fuga de absurditatea războiului, în timp ce pentru alții, care au, teoretic, cele mai bune condiții de trai, tinerețea înseamnă o criză a identității când nu reușești să creezi nimic memorabil, căci totul pare să fi fost creat deja.
Tom Mercier, actorul care-l interpretează pe Yoav, are 26 de ani și e la primul lui film. Magnetic cap-coadă, stăpânește miile de nuanțe ale personajului și le dă nu doar coerență, cât mai ales adevăr. E la fel de intens în transa isterică în care recită cuvinte din vocabularul franțuzesc din care vrea să-și construiască noul eu - sinonimele din titlul filmului - , dar și în blândețea domestică în fața unei porții de paste cu roșii din conservă.
Filmul va fi proiectat pe 27 iunie, de la 20.00, la Cinema Muzeul Țăranului Român și pe 29 iunie, de la 20.30, la Cinema Elvire Popesco. Biletele costă 12 sau 15 lei și se găsesc pe eventbook.ro.
Citește și:
