De Mirela Petre,

Mirela Petre
Mirela Petre

DOCUMENTAR: Festivalul Pelicam, Tulcea

Teme de gândire despre cum trăim

Pelicam e unul dintre festivalurile mele preferate: cele mai bune și variate filme documentare despre oameni și mediu, văzute la Dunăre, în Tulcea. Ediția de anul acesta durează între 20 și 23 iunie.

În program, filme în competiție (lungmetraje, făcute în țări din jurul Mării Negre și documentare care propun soluții neașteptate) și filme necompetiționale (unde se proiectează și ficțiune sau animații, dar tot cu temă de mediu), dezbateri pe teme concrete, legate de probleme de mediu și cum trăim în societățile de azi (anul ăsta, participă specialiști de mediu francezi, prin Programul Sezonul România-Franța), ateliere pentru învățat obiceiuri noi (anul ăsta, de reciclare și modă sustenabilă), expoziții (”Cu apele curate”, fotografii realizate în Tabăra de curățenie din Delta Dunării) și concerte (Coma).

Dintre filme, aș vedea neapărat ”Bine ai venit în Sodoma”, un documentar austriac despre cel mai mare depozit de deșeuri electronice din lume. Se numește Agbogbloshie, localnicii îi spun Sodoma și e în Ghana. Aici ajung toate deșeurile electronice pe care le produce lumea: anual, 250.000 de tone de computere, tablete, smartphone-uri, aparate de aer condiționat și orice dispozitiv din lumea noastră digitalizată.

Documentarul realizează portretul unor oameni, din cei 6.000 care trăiesc din sortatul deșeurilor electronice, dar a căror viață este și amenințată de acestea.

Secvență din documentarul ”Reactorul pierdut”

Alt documentar interesant e ”Reactorul pierdut”, despre o centrală nucleară părăsită în care trăiesc câțiva oameni. Centrala Nucleară din Crimeea, unul dintre cele mai scumpe proiecte ale Uniunii Sovietice, nu a fost folosită niciodată, căci, după dezastrul de la Cernobîl, a fost abandonată și mai târziu, după destrămarea Uniunii Sovietice, a fost motiv de dispută, nici acum soluționată, între Rusia și Ucraina.

Documentarul urmărește oamenii care locuiesc aici și ce înseamnă viața lor în acest teoretic nepotrivit. ”Imperiul aurului roșu” închide selecția mea de top 3 din programul Pelicam. Producția franțuzească investighează imperiul global construit în jurul roșiilor.

Posterul filmului „Imperiul aurului roșu”

La prima vedere, nu pare nimic complicat: oamenii cultivă roșii și apoi fac sosuri din ele. Când începi să cercetezi, descoperi o industrie bazată pe standardizare și modificări genetice care urmăresc producții previzibile și din ce în ce mai mari pentru, desigur, profit cât mai mare. Undeva pe drum, pare că se pierde plăcerea gustului, de care nouă, consumatorilor, ne pasă.

Intrarea e liberă la filme. Programul și alte detalii, pe www.pelicam.ro.

CARTE:Do Androids Dream of Electric Sheep?” („Visează androizii la oi electrice?”), Philip K. Dick

Emoția din viitor

Știți senzația aia că, oricât de bun a fost un film, tot cartea vă place mai mult? Cărțile lui Philip L. Dick sunt un exemplu bun. Romanele și povestirile lui au ajuns filme faimoase: povestirea ”Minority Report” a ajuns filmul cu același nume, regizat de Steven Spielberg cu Tom Cruise în rol principal (e disponibil pe Netflix), povestirea ”We Can Remember It for You Wholesale” a ajuns filmul ”Total Recall”, cu Arnold Schwarzenegger și Sharon Stone, iar romanul ”Do Androids Dream of Electric Sheep?” s-a transformat în filmul „Blade Runner”, cu Harrison Ford, în originalul din 1982, și cu Ryan Gosling, în continuarea din 2017 (disponibil pe HBO GO).

Philip K. Dick a fost un american care a trăit puțin (54 de ani) și tumultuos. A fost dependent de droguri, sărac, și-a reordonat gândirea și viața după niște epifanii religioase. În timpul vieții lui, nu a fost popular și nu prea a știut ce e aia aprecierea. A murit cu câteva luni înainte să iasă filmul ”Blade Runner”, primul film făcut după ceva ce a scris el. Dacă vă interesează mai multe despre viața lui, vedeți biografia ”I Am Alive and You are Dead: A Journey Inside the Mind of Philip K. Dicks”.

Ce-mi place mie cel mai mult la cărțile lui e că oamenii lui din viitor au probleme și dileme pe care le înțelegem perfect, că le avem și noi. Sigur, ei au roboți, mașini zburătoare, aparate prin care își reglează stările emoționale etc., dar și-au păstrat sensibilitatea și emoția care îi fac la fel de oameni ca noi. Philip K. Dick folosește des ideea de empatie ca element care separă roboții de oameni. Și oamenii din viitor sunt deprimați și asta mi se pare foarte reconfortant.

Dincolo de asta, e plin de umor și de ironii fine. Pe unele le simți că sunt intenționate, că și în ele stă inteligența scriitorului, cu care te hlizești complice, dar pe unele le bănuiesc de amuzament accidental, cum e cazul mașinilor de scris pe care oamenii din viitor încă le folosesc, de parcă scriitorul nu și-a putut imagina (sau poate n-a vrut) că o să avem variante mai evoluate de mașinării folosite pentru scris. Nici nu contează așa de tare că, de fapt, asta e și ideea la lumile lui Philip K. Dick: nu ne interesează atât de tare evoluția tehnologică, ci omul – cum se adaptează el la o lume a viitorului, ce formă vor lua dilemele lui existențiale și cum le împacă într-o altă lume, ce face cu ce simte?

Dacă vreți cărțile în original, în limba engleză, le găsiți la prețuri bune în librăriile Antic ExLibris. În română, le-au tradus cei de la Editura Nemira.

PODCAST: „India Mahdavi, Virtuoso of Color”, newyorker.com

Cum lucrează o arhitectă-designer faimoasă

Restaurantul Sketch The Gallery, gândit de India Mahdavi, foto de Leandro Farina pentru The New Yorker

India Mahdavi e arhitect și designer. Gândește, proiectează și amenajează baruri și restaurante, hoteluri, magazine de lux, mobilier, design de obiect, chiar și bijuterii. E unul dintre cei mai căutați și respectați designeri din lume, dar și unul dintre cei mai copiați. De exemplu, decorul din restaurantul Sketch The Gallery, cel mai instagramat loc din Londra, a fost copiat de un hotel de lux din Shanghai și a inspirat chiar și un bistro bucureștean, de pe lângă Cișmigiu.

Întâmplările astea nu o supără așa de tare pe arhitecta-designer, că imitatorii reproduc doar culorile, nu și semnificația pe care ea o pune în design. În contextul ăsta, inspirația ei vine din cărți. Zice că doar întorcându-ne în bibliotecă pentru documentare putem să evităm să fim la fel ca toată lumea de pe Instagram.

India s-a născut în Teheran, dintr-un tată iranian și o mamă egipteană. Familia lor a fost nomadă prin Europa, nu prea au avut casa lor, locul lor. De-aia crede că, de fapt, casele pe care le creează prin design sau arhitectură sunt casa pe care nu a avut-o niciodată din cauza mutatului continuu.

Mobilă creată de India Mahdavi, foto de Natalie Weiss pentru The New Yorker

Mai multe, în articolul de pe NewYorker.com, pentru care vă recomand să încercați varianta audio, că vă face să vă imaginați cu ochii minții tot felul de lucruri.

VIDEO: „Were Losing the War Against Bacteria, Heres Why”, YouTube.com

Relația noastră complicată cu antibioticele

Secvență din videoreportajul ”Were Losing the War Against Bacteria, Heres Why” de New York Times

Consumăm mai multe antibiotice decât ar trebui, pentru orice afecțiune minoră, care nici nu are nevoie de tratament cu antibiotice. Asta probabil că știați deja. Ce nu știați sau poate n-ați pus tocmai în context e că industria alimentară e construită pe antibiotice.

Ca să fie mai eficiente în materie de costuri și profit, crescătoriile de animale le administrează antibiotice acestora. Nici dacă ești vegan sau vegetarian nu scapi: pentru culturi, inclusiv (sau mai ales) cele organice, se folosește îngrășământ natural, pe românește, bălegar de la animale, în care ajung antibioticele care le-au fost administrate animalelor, iar din îngrășământul ăla trec în plante.

Aflați mai multe din videoreportajul făcut de The New York Times, pe care îl găsiți pe YouTube. Soluții există, dar toate implică o cooperare globală, cu care, din ceea ce vedem în ultima vreme, stăm cam prost.

Citește și:

Recomandările culturale ale săptămânii. Ne împrietenim cu poezia românească și redescoperim o poveste faimoasă prin ochii lui Dali

Recomandările culturale ale săptămânii. Despre școală, cu spectacolul ”Class”, și o descoperim pe Yvonne Hasan, artista plină de libertatea și curiozitate

Recomandările culturale ale săptămânii. Intrăm în ”Camera lui Giovanni”, apoi îl vedem pe Elvis Presley cu alți ochi