Sunt nefericită alături de un soț mult mai tânăr

Am citit recent o scrisoare a unui cititor de-al dumneavoastră, care povestea foarte frumos despre o dragoste care a început pe internet în anul 2014. M-au impresionat rândurile acelui domn, parcă Răzvan îl chema, deși mă îndoiesc că acesta este numele său real. Noi, cei care ne-am trăit tinerețile departe de casă, respirând aer românesc doar pe internet, conectați la realitățile de-acasă doar prin servere și ecrane de monitor, avem această ușurință de a ne camufla, de a ne asuma personalități sau trăsături de personalitate pe care nu le recunoaștem în viața de zi cu zi.

Dar să vă spun povestea mea. Mulți dintre cei care acum se apropie de 40 de ani au încercat să plece din România, dezgustați de ce se întâmpla în mult visa-ta societate postcomunistă. Ne-am folosit de orice portiță de scăpare: contracte de lucru, burse, doctorate, orice pretext era îndeajuns de bun pentru a ne face bagajele. Eu am ajuns într-o țară scandinavă.

Am fost un copil extrem de cuminte, introvertit, n-am ieșit niciodată din vorba părinților mei. Asta nu m-a împiedicat însă, la 18 ani, să mă îndrăgostesc și să rămân însărcinată, dintr-o prostie, din lipsa informațiilor, sperând că viața mea va continua să decurgă ca în filme. Părinții mei n-au fost de acord să păstrez copilul și mi-au spus clar că nu mă vor ajuta, că sunt pe cont propriu dacă aleg să devin mamă la vârsta când toate colegele mele se pregăteau pentru facultate.

Am ales să merg pe mâna lor. M-am gândit că nu e momentul, că n-am să mă pot descurca, eram eu însămi o copilă. Așa că am avortat, deși m-a durut sufle-tul, fiindcă era primul meu copil. Când am reușit să mă ridic din pat, am început să învăț în disperare și am reușit, nici eu nu știu cum, să intru la Medicină. Din prima, cu notă mare, pe la mijlocul listei celor admiși.

După absolvire, am ales să intru în cercetare și am prins o bursă la un institut norvegian. Mi-am luat la revedere de la România, de la părinți, de la casa în care crescusem și m-am refugiat în țara aceasta în care întunericul și frigul puteau să-mi îngroape sentimentul de vinovăție pentru crima pe care o comisesem. Până să rămân din nou însărcinată, n-a fost zi în care să nu mă gândesc la păcatul teribil pe care îl purtam cu mine în suflet. Mi-era milă de copilul căruia nu-i permisesem să vină pe lume, mi-era teamă că Dumnezeu mă va pedepsi, mai devreme sau mai târziu.

La institutul unde îmi desfășuram cercetările, mi-am cunoscut primul soț. Norvegienii sunt bărbați frumoși, trăsăturile lor de vikingi au un farmec aparte. Cu toate astea, clima nenorocită îi asprește, îi face taciturni și greu de suportat uneori. Relația mea cu Olaf n-a rezistat. Ceea ce la început l-a atras la mine – optimismul meu, energia mea, dorința mea de mai bine, curiozitatea -, toate acestea au devenit în scurt timp trăsături negative.

Mă simțeam foarte singură. El era, la fel ca mine, om de știință, dar după o vreme nici măcar faptul că trăgeam cot la cot în același laborator nu a mai fost un subiect plăcut de discuție. M-am refugiat în cărțile pe care mi le trimitea mama din țară și, încet, încet, în mail-urile lungi pe care le schimbam cu Sandra, cea mai bună prietenă a mea, emigrată în America. Prin intermediul Sandrei, am început să frecventez și eu chaturile.

Aveam 33 de ani, un copil de 4 ani și o carieră în plină ascensiune, dar serile mele erau goale, adormeam cu greutate, de cele mai multe ori singură. Olaf se refugiase în bibliotecă, acolo unde își aranjase bârlogul lui ca să nu-l deranjeze nimeni. Din plictiseală, m-am aruncat în vâltoarea aceasta a chatului pe internet, a dependenței de ceilalți; mă bucuram că pot scrie în limba română, în felul ăsta reușeam să îmi păstrez mintea întreagă și să exersez dialogul interior cu oameni care, cel puțin în aparență, vibrau la aceleași lucruri ca mine. Mă simțeam bine acolo, în acel spațiu în care nu conta cum arăt, cum vorbesc, dacă scriu incorect sau dacă sunt sau nu fardată. Vorbeam cu bucurie cu oricine era dispus să-și petreacă fie și doar câteva clipe cu mine.

De la depărtare, românii mi se păreau fabuloși, prietenoși, altfel decât cei prin-tre care mă învârtisem în copilărie și totuși atât de familiari. Internetul șterge orice fel de distanță, convenție, inhibiție. M-am trezit spunând lucruri pe care în realitate nu le-aș fi spus, făcând lucruri pe care în circumstanțe obișnuite nu le-aș fi făcut.

A fost o întreagă nebunie, nu doar pen-tru mine, ci pentru foarte mulți oameni pe care i-am cunoscut pe chat. Tuturor inter-netul ne-a marcat viața. în cazul meu, nenumăratele ore petrecute on-line s-au soldat cu o căsnicie ruptă, o dragoste interzisă și încă doi copii, dintre care cea mai mică are doar 6 luni. Dar nu este o poveste cu happy-end…

L-am cunoscut pe Răzvan când avea 16 ani. Diferența de 17 ani dintre noi nu m-a speriat. Mi-a plăcut să stau de vorbă cu el, m-am bucurat să îi ascult părerile și să-i aflu secretele. Nu știu exact ce vedea el la mine, dar pentru mine Răzvan era doza mea de umor, de destindere, la capătul unei zile de încrâncenare printre microscoape și epru-bete. Nu mi-am imaginat niciodată că vom ajunge atât de departe, nu mi-am dorit acest lucru, nu mi-am pro-pus să-l seduc, deci, vă rog, nu mă judecați în lipsa tuturor datelor.

Știu cum sunt privite femeile care se încurcă ușor cu bărbați mai tineri, dar eu trăiesc într-o țară în care asta chiar nu este o problemă. Dacă am fi trăit în România, sunt convinsă că n-aș fi îndrăznit niciodată să fac ceea ce am făcut.

Aici însă eram o anonimă, o străină, nimănui nu-i păsa cu cine vorbesc sau cu cine ies. Așa că m-am trezit că încep să zâmbesc la o fotografie a unui puști de nici 18 ani… După multe luni de vorbit zi și noapte, după o serie lungă de e-mailuri, după ce i-am sărbătorit majoratul online, Răzvan m-a anunțat că vine în Norvegia.

Mi se părea o nebunie. știa foarte bine că eram căsătorită, dar mai știa și că relația dintre mine și soțul meu era de mult la fel de rece ca fiordurile între care trăiam. Olaf bănuia că am o aventură, așa că nu s-a mirat când i-am spus că aș vrea să divorțăm. A acceptat divorțul, dar m-a rugat să împărțim custodia fiului nostru. Am fost de acord, nu avea sens să refuz, mai ales că era un tată bun pentru Tudor.

Răzvan a intrat definitiv în viața mea și a lui Tudor un an mai târziu. Avea de acum 19 ani, iar eu, 36. Sandra a rămas interzisă când i-am spus că mă căsătoresc cu un puști care, de altfel, mi-ar fi putut fi chiar fiu… Dar înviasem, mă bucuram de fiecare zi ca de ultima zi din viață, și el, Răzvan, era minunat nu doar cu mine, ci și cu băiatul. Tudor îl diviniza, pentru că Răzvan se punea la mintea lui, se tăvăleau pe jos și făceau lucruri „interzise”.

Mama n-a mai vrut să vorbească deloc cu mine când i-am spus ce am de gând să fac. Dar nu aveam altă soluție. Ca să putem trăi împreună, trebuia să-l aduc în Norvegia, și asta nu se putea decât dacă ne căsătoream.

Ne-am căsătorit. Am trăit trei ani frumoși, în care l-am văzut maturizându-se, transformându-se într-un tânăr fermecător, după care femeile întorceau tot timpul capul pe stradă. I-am urmărit transformările spectaculoase, dintr-un adolescent nesigur într-un bărbat conștient de atu-urile sale, cu bucuria cu care un sculptor vede bucățile de marmură desprinzându-se de pe conturul statuii perfecte din mintea lui.

Răzvan a fost un partener minunat, pe care l-am învățat să fie nu doar un soț cum puține femei se pot lăuda că au, ci și un tovarăș de drum de nădejde. I-am dat să citească, i-am plătit cursurile de limbă, l-am ajutat să intre la o facultate, l-am învățat ce mama lui nu-l învățase acasă.

Apoi, într-o zi am descoperit că sunt însărcinată. Mi-a fost teamă că se va speria și o va lua la sănătoasa, însă reacția lui a fost absolut minunată. Mi-a zis că se bucură din tot sufletul și că pot conta pe el. și chiar am putut conta pe el.

Roxana a fost primită cu bucurie și de Tudor, și de Răzvan. Am trecut împreună prin nopțile nedormite, prin crizele de colici, prin tot ce înseamnă un bebeluș. Eram fericită. Când Roxana a împlinit un an, un nou test de sarcină pozitiv a distrus însă echilibrul fragil pe care abia îl atinseserăm.

Ada nu a fost planificată. A fost un accident. Dar Răzvan a spus că nu mă poate obliga să retrăiesc coș-marul unui avort, așa că, dacă Dumnezeu ne-a dat-o, o vom aduce pe lume și-o vom crește, căci „unde mănâncă doi copii poate mânca și al treilea”… Am vrut să-l cred și am luat-o de la capăt. A fost însă o sarcină toxică, grea, iar după ce am năs-cut fetița, l-am rugat pe medic să îmi lege trompele.

Aveam deja 39 de ani când am adus-o pe lume pe Ada și nu mai voiam să risc o nouă sarcină. Copiii au primit-o bine, Răzvan însă, după entuziasmul primei săptămâni cu a doua fetiță acasă, s-a cufundat într-o tăcere nefirească. Petrecea din ce în ce mai mult timp la computer, vorbind cu cei din România, dintr-odată clima norvegiană i se părea de nesuportat, greu îi mai intram în voie, deși cu copiii se purta ireproșabil.

— Ce e cu tine? l-am între-bat, într-o seară.

— Mi-e dor de casă… a spus el cu voce stinsă.

De ziua lui, i-am făcut cadou un bilet de avion, dus-întors, și i-am spus:

— Mergi aca-să, refă-ți forțele și vino înapoi! Avem trei copii de crescut și nu pot singură…

Din păcate, gestul meu frumos a fost începutul sfârșitului. Ajuns în România, Răzvan și-a închis telefonul și n-am știut nimic de el o săptămână întreagă. Eram disperată. Soacra mea, după ce prima oară când am sunat-o mi-a spus că Răzvan este într-o excursie la munte cu prietenii lui, nu mai voia nici ea să-mi răspundă…

Când s-a întors în Norvegia, Răzvan mi-a spus exact aceleași lucruri pe care mi le-a spus și maică-sa, și anume că a tras o fugă la munte cu niște foști colegi de liceu și că, din păcate, și-a uitat încărcătorul de mobil acasă.

Din creierii munților, de unde să mă fi sunat? 0 rugase pe maică-sa să îmi spună că e bine și atât…

Apoi, la vreo două zile de la sosirea lui, a început să-i sune telefonul la ore din ce în ce mai ciudate. Nu erau doar apeluri, ci și mesaje. Am observat că se reîmprietenise cu chaturile și că avea nume noi în lista de messenger. Atunci, am început să blestem internetul. Am vrut să suspendez abonamentul, dar mi-am dat seama că asta nu va rezolva problema.

într-o seară, Răzvan adormise pe cana-pea când a primit un SMS. I-am luat mobilul. „Mi-e dor de tine, iubi! Laura.” Numărul era salvat în agendă ca fiind al unui oarecare Rareș, unul dintre prietenii de-acasă. I-am dat cu mobilul în cap.

S-a trezit buimac, nu înțelegea ce se întâmplă. L-am întrebat dacă a fost la munte cu Rareș sau cu Laura și, din felul în care m-a privit, am înțeles că Rareș nu exista, exista doar Laura…

I-am spus să-și facă bagajele și să plece din casa mea până am să mă hotărăsc ce fac cu el. în seara aceea, s-a prefăcut că pleacă, dar a dormit în pivniță.

A doua zi, când am vrut să închid ușa pivniței, cineva a apăsat pe clanță, de partea cealaltă, în același timp cu mine. M-a implorat să-l iert, mi-a spus că n-o să se mai întâmple, a aruncat în discuție până și argumentul că avem doi copii.

— Trei copii! Avem trei copii! Sau acum, brusc, Tudor e doar al meu? i-am strigat, furioasă. Unde-s toate promisiunile tale? De acasă ți-era dor sau de Laura? Te-ai culcat cu ea? Pe banii mei ai plecat să o vezi?

I-am spus multe vorbe grele, dar l-am primit înapoi, de dragul copiilor. Au trecut de atunci aproape patru luni, dar trăiesc cu senzația că pierd vremea degeaba. Ne certăm des. Nu pot să-l iert, nu pot să trec peste faptul că am investit atâta energie și atâta timp într-un bărbat care e în stare să dispară o săptămână fără să dea un telefon acasă, la familia lui… E o relație în care nu mai cred, în care nu mai sunt dispusă să cred.

Timpul meu trece și în curând am să împlinesc 40 de ani. încerc să mă gân-desc ce e mai bine pentru fetele mele. Să crească alături de un tată imatur, care nu-și găsește locul și nu-și asumă decât responsabilitățile pe care eu i le impun, cu o mamă veșnic nefericită și nemulțumită, sau fără o figură paternă, însă în liniște și pace?

Oare Dumnezeu îmi va acorda o a treia șansă? Nu știu ce să fac… Chiar vorbeam cu Sandra zilele astea, și ea îmi spunea că relațiile înce-pute pe internet sfârșesc, invariabil, prost. A trebuit să-i dau dreptate. în fond, nici-una dintre perechile formate acolo n-a rezistat probei timpului. După o vreme, realitatea ne-a mușcat pe toți, pe unii mai rău, pe alții superficial. Pentru că ade-vărul este că realitatea e altfel decât ceea ce ne imaginăm noi. Aviz amatoarelor!

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE