100 de ani de la nașterea lui Marin Preda. Marele cronicar al nostru, cei porniți de la coada sapei și ajunși în plină urbanitate
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Criticul literar Costi Rogozanu deschide public dezbaterea la una dintre aniversările fundamentale ale literaturii române. Ce mai înseamnă Marin Preda astăzi, când vocea lui nu mai e, dar predicțiile despre dizolvarea țărănimii într-o nouă lume s-au împlinit?
Cuprins:
Peste nici o lună se fac 100 de ani de la nașterea lui Marin Preda. Avem un talent deosebit în a face serbări triste și broșurele proaste din tot soiul de aniversări. Privesc cu uimire și cu speranță către 5 august 2022 - pare că lumea îl va lăsa în pace pe Preda, nu prea simt o agitație de centenar, Preda pare uitat. Însă ar trebuie să fie o dată-cheie de la care să începem să-l citim cum merită.
A descris fără să împopoțoneze
L-am uitat? Nu mai contează așa mult? Nu mă interesează. L-am recitit de curând. Este un scriitor extraordinar, care ar trebui să devină o referință globală pentru modernizarea comunistă din această parte de lume. Preda a fost citit mai mult prost decât bine. I s-au făurit statui și socluri care nu i se potrivesc. Lectura operei sale e încă impregnată de superficialitatea dezbaterilor anticomuniste de după ’90.
De ce e unic? Realitățile pe care le descrie sunt unice: dislocarea țăranilor și mutarea lor către oraș, schimbarea regimului proprietății, modernizarea comunistă accelerată. Despre această modernizare nu se vorbește decât în termenii „traumei comuniste”. Ce se uită e că nu prea găsești în istoria lumii modernizări (capitaliste sau comuniste, cum ori fi) altfel decât pline de episoade traumatizante.
Preda n-a împopoțonat cu nimic, nu a vopsit gardul țăranului colectivizat, a oferit lucruri mult mai importante - i-a oferit voce respectivului țăran.
Ilie Moromete a ajuns un Platon
Toată lumea îl iubește pe filozoful țăran, liberalul „Ilie Moromete”. Toată lumea iubește Poiana lui Iocan, un omagiu ironic, post-caragialesc adus de Preda democrației interbelice. Personajul fetișizat în școli, Ilie, e discutat aproape ca un Luceafăr mai trențăros, ca un Platon cu țigări rulate în hârtie de ziar.
Adevăratul personaj memorabil e însă Niculae, activistul comunist, împreună cu o masă plină de figuri memorabile de țărani care se proletarizează, care devin „ființe politice”. Ei sunt marile „noutăți” aduse de Preda.
Preda a vorbit fix despre acel om nou construit de modernitatea comunistă, și în Moromeții, și în bucăți din alte romane sau pagini de memorialistică.
Preda a simțit de la bun început miza enormă a descrierii dispariției țăranului, așa cum au simțit-o alți mari realiști vestici în secolul XIX.
Școala Simion și Manolescu despre Preda
Într-un fel, Preda rămâne cel mai incomod scriitor dintre cei mari. Iar asta se vede din valsurile criticii pe lângă opera sa. Aici, simplificând, sunt două mari școli, ambele ratându-și menirea de a-l trata corect pe Marin Preda: școala Eugen Simion și școala Nicolae Manolescu.
Eugen Simion a vrut să-l apere pe Marin Preda de orice formă de atingere critică, să-l păstreze în bolul de cristal făurit în perioada vieții scriitorului și imediat după. Aripa Manolescu, cu unele exacerbări anticomuniste care ar vrea să anihileze opera „compromisului” Preda, insistă prea mult doar pe coabitarea scriitorului cu regimul comunist.
Rezultatele sunt tragicomice, mai ales că ambele tabere recunosc valoarea scriitorului, și anume unii îl consideră pe Preda un mare luptător anticomunist, alții îl consideră un compromis-dar-cu-talent. Latura comică e provocată de irelevanța problematizării. Preda n-a ascuns vreo clipă nici credința în comunism, nici deziluziile după avântul din tinerețe. Însă omul a fost până la moarte parte din sistem, vorba aia, a murit în timpul campaniei electorale pentru funcția de deputat.
Prozatorul comunist care a creat argumente anticomuniste
Culmea e alta, că mulți anticomuniști au învățat limbajul anticomunist din „Cel mai iubit dintre pământeni”. Preda este mare și pentru acest incredibil rol istoric - pe care nu știm, nu vrem să-l judecăm la rece - el a fost și primul mare romancier comunist, el a livrat apoi și material anticomunist pe care mulți viteji l-au preluat după 1990.
Dilemele unor critici sau fani ai scriitorului sunt delicioase. Mulți văd urmele realismului socialist din Mormeții, dar le explică drept „mici compromisuri” sau „mari”, în funcție de tabără. N-are niciun sens judecata. Romanul, cu cele două volume, e senzațional pentru că ne dă o fărâmă de viață dintr-o perioadă de transformări incredibile. Țăranul are o voce, o folosește în ședințe, dar iată, și în literatură. Cei mai mulți au batjocorit situația asta ca fiind pură propagandă comunistă, Preda nu.
De altfel, Preda oferă cam singurele voci credibile țărănești din toată istoria noastră literară. Creangă, „țăranul-șef” al literaturii noastre, era mai mult un histrion pe placul Junimii, vocea lui țărănească era un „rol”, nu o „voce”. Iar alți scriitori care redau „lumea țărănească” îi prezintă pe țărani ca pe niște animale ciudate, fie primitive, fie angelice, numai persoane reale nu.
Preda prezintă țăranii în faza modernizării accelerate. Mai au ceva din vocea țărănească, dar încep să capete accente de proletariat sau de intelectuali.
Preda însuși își variază aceste voci de-a lungul carierei, sfârșind într-un straniu monolog influențat de Nietzsche: „Cel mai iubit dintre pământeni”. Spun „straniu” pentru că e o derivă de la existențialismul camusian și ambiția inițială a lui Preda de a crea un intelectual comunist credibil - nu doar prin Niculae Moromete, ci și în „Risipitorii” sau „Delirul”.
Pe vremea lui Preda se citea enorm și asta îi ajuta pe scriitori
O altă chestiune demnă de menționat este că Preda devine uriaș într-o perioadă în care începe să se citească la o scară imensă. Alfabetizarea, grăbită cum o fi fost ea, începe să dea roade după ’60. Iar scriitorul, între ‘50 și ’80 este tratat regește economic de către regimul comunist. Chestii la care nici nu poți visa azi: texte bine plătite, industrie a publicării bine pusă la punct.
Preda a ajuns atât de popular fix în momentul în care românii au avut cel mai mare contact cu literatura lor contemporană. A fost rege în perioada în care românii au consumat în numărul cel mai mare literatură.
Scriitorii de bere și scriitorii de tărie
Mare parte din mitologia lui Preda ține de boema literară în anii ’50-’60. Nu a fost nici un prinț roșu ca Petru Dumitriu, scriitorul care a produs cărți extraordinare precum „Cronica de familie”. Dar a fost o figură aparte în jurul căreia încă gravitează mii de anecdote, povești cu alcool, glume, drame, bârfe, tragedii.
Dumitriu a făcut cândva o distincție între două tipuri de boemă: unii, precum el însuși, erau băutori de bere, spune Dumitriu, alții, din păcate, turnau incontrolabil tărie (nu doar Preda sau Stănescu, erau o generație întreagă). Cei care au băut doar bere au rezistat mai mult. Preda, din păcate, era din cealaltă categorie boemă. Decesul lui a fost „încununat” cu legende despre cum regimul ar fi vrut să-l anihileze, legende fără suport, dacă mă întrebați.
E adevărat că Preda inventa pe final o voce pesimistă, sceptică în ce privește regimul Ceaușescu, însă modelul „dezamăgitului” și al persecutatului de colegii comuniști era prezent încă de la Niculae Moromete, care e săpat de oportuniști și făcut să cadă din ascensiunea sa fulminantă în partid.
Preda rămâne un mare neînțeles. Cei care i-au fost contemporani vor încă fie să-l cocoloșească, fie să-l anihileze. E tratat atât de ambiguu și de nedrept, de parcă n-ar fi murit acum 42 de ani. Preda are cel puțin trei fețe diferite, nu e doar cel din Mormeții (cel mai cunoscut de publicul român), e un alt Preda în „Intrusul” (cel mai subestimat roman al său), și un alt Preda în „Delirul” sau „Cel mai iubit dintre pământeni” (aici e Preda mult supraestimat). Preda cel din eseuri, articole și interviuri nu trebuie uitat, în niciun caz. Așa cum nu trebuie uitat rolul lui ca șef al Editurii Cartea Românească.
Ca să încheiem cu o anecdotă, dovada că Preda rămâne un mare neînțeles e chiar istoria ecranizărilor după Moromeții. Primul volum a fost ecranizat de regizorul Stere Gulea în anii ’80. O producție ambițioasă, foarte bună, cu decizii de montaj și reprezentare care urmau fidel interpretarea criticii - adică mare accent pe Ilie Moromete și dispariția lumii țărănești. Al doilea film despre „Moromeții” e o mistificare a spiritului celui de-al doilea volum al lui Preda. Practic, Gulea nu a vrut să accepte că Preda și-a asumat profund statutul de scriitor comunist. Iar asta se vede într-un film incoerent, mistificator.
La 100 de ani de la naștere, Preda merită mult mai multă complexitate în interpretare. Probabil vor fi aruncate niște coroane de flori și niște conferințe la repezeală, în jurul datei de 5 august. Dar Preda merită mult mai mult: mulți îl iubim pentru că ne-a rezumat propriul traseu biografic, de la coada sapei în plină urbanitate, pentru mulți un traseu desfășurat de-a lungul a maximum două generații. A fost onest și atent cu această clasă complexă țărănesco-proletară. Îi putem returna măcar niște recitiri atente. Pentru mine, recitirea operei lui n-a fost decât o confirmare că e dintre cei mai mari.
Foto: mnlr.ro
Prodromos 10.07.2022, 18:05
El, da.