INTERVIU. Poeta Svetlana Cârstean, despre cât mai citesc tinerii „crescuți cu internetul”. „Rețelele sociale i-au permis poeziei să se strecoare printre mii de informații, știri și filmulețe despre nutriție”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Clișeul «poezia nu se citește» nu mai e de mult valabil. Sunt sigură de asta”, spune Svetlana Cârstean, poeta care și-a lansat cel mai recent volum, „Sînt alta”, în 2021. Într-un dialog cu Libertatea, poeta vorbește despre tinerii de azi, soarta poeziei în societatea românească, dar și despre lucrurile care o influențează în versurile ei, în special, tema războiului.
Cuprins:
- „E o iluzie că poezia e toată autobiografie”
- E cool să citești poezie contemporană
- „Mă luam la trântă cu băieții și cu mintea lor”
- Femeile poete au schimbat fața poeziei noastre în ultimii 10 ani
- Cum sunt lăsate în afara cărții unele poeme
- Procesul de a scrie poezie
- „Există două «mame» în poemele mele. Fiecare are rolul ei”
- „M-am lăsat schimbată de copilul meu”
- Orașul paradoxal care se regăsește în poezia Svetlanei Cârstean
- Războiul din poezie
- Ce iubește cel mai mult la România
Născută la Botoșani, în 1969, a debutat în 1995, în cadrul volumului colectiv „Tablou de familie”, alături de T.O. Bobe, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, Sorin Gherguț și Cezar Paul-Bădescu.
Și-a imaginat că va scrie proză, dar drumul i-a rămas la poezie, după o carieră jurnalistică, când în 1994, timp de câteva săptămâni, a scris poemul „Floarea de menghină”. Au trecut zece ani până la publicarea albumului de debut, apărut în 2008, urmat de „Gravitație”, în 2015 și de „Sînt alta”, volum la care a lucrat peste trei ani. În 2016, Svetlana Cârstean a publicat volumul „Trado”, lansat în Suedia, alături de Athena Farrokhzad, iar poeziile sale au fost traduse internațional.
Cârstean scrie visceral, vulnerabil și intim. Dar „nu poți ști niciodată cât de tare se va micșora distanța dintre tine și cititorul tău în timp ce acesta te citește. Când ajunge la el, cartea începe să se golească de tine”.
Pe lângă iubire, identitatea de sine, impactul locurilor vizitate asupra unei persoane, familie, poeta are ca temă centrală și războiul. „Războiul e mereu despre Celălalt, despre cum ne construim identitatea în funcție de conflictul cu celălalt, cu inamicul”, zice Svetlana Cârstean .
„E o iluzie că poezia e toată autobiografie”
Libertatea: E poezia o formă de a-ți expune vulnerabilitățile în văzul tuturor?
Svetlana Cârstean: Mai degrabă aș spune că e o formă de a expune vulnerabilitățile tuturor. Nu e (doar) despre cum ești vulnerabil tu, cel care scrie. E o privire asupra a tot ceea ce e în jur, oameni, geografie, societate, depinde ce decupaj din realitate și din imaginar alege fiecare poet sau poetă să facă. Iar acest decupaj dă posibilitatea celor care citesc de a se identifica, de a identifica în poezie propria bucurie, suferință, percepție.
- Pe de altă parte, ai spus că „ai face o petiție pentru dreptul poeților la ficțiune”. Merită dusă „lupta” ca publicul să înțeleagă că nu orice poezie pe care o citește este o filă din autobiografia unei persoane? Contează?
- Vorbeam despre ficțiune legat de „Sînt alta” și de obsesia pentru construcția cărților de poezie. Cel puțin a cărților mele. O construcție ficțională, o structură pe care o lucrez așa cum aș lucra orice alt fel de carte, din alt gen literar. E o iluzie că poezia e toată autobiografie.
Nici măcar memoria noastră despre noi înșine și viața noastră nu e toată autobiografie și adevăr pur, ci e virusată de ficțiune, de distorsiune și de ceea ce ne amintim noi din ceea ce am trăit. Ceea ce ne amintim și cum ne amintim.
Simt de fiecare dată, dar la „Sînt alta” mai mult ca oricând, cum cărțile pe care le scriu se îndepărtează de mine după publicare și se golesc progresiv de mine însămi, până când ele nu mai sunt la fel de relevante pentru persoana mea care între timp e oricum alta.
E cool să citești poezie contemporană
- Ai primit foarte multe reacții în online pentru poeziile tale de la un public tânăr, 14-20 de ani. Care crezi că sunt motivele pentru care generația crescută „în online” și „bombardată de mii de informații zilnice”, citește poezii? Îți dă speranță în combatarea clișeelor de genul că „poezia nu se citește”?
- Clișeul „poezia nu se citește” nu mai e de mult valabil. Poate că s-a produs un miracol în ultimii ani sau poate e vorba pur și simplu de munca poeților pentru a face vizibilă poezia în mod constant și consistent. Poate că asta a obligat mai întâi editorii să ia în serios poezia contemporană și să o publice, apoi librarii să o așeze pe rafturi mai vizibile și mai apoi organizatorii de evenimente să ia în considerare că poezia ar putea face parte din playlistul lor.
Poate că rețelele sociale i-au permis și ele un grad mai mare de vizibilitate și poate că poezia are o eficiență, o viteză și o abilitate de a se strecura suplă printre mii de informații, știri politice, filmulețe despre nutriție, război, tutoriale de make-up sau pilates, și mai are o capacitate de a activa niște rețele intime care de mult așteptau un asemenea stimul.
Poate că e și un pic de coolness și un sentiment de apartenență în a citi poezie contemporană. Sau poate că pur și simplu cititorii, și-n primul rând cei tineri și foarte tineri, au descoperit că există o poezie contemporană românească în care e vorba chiar de lumea asta în care trăim și despre noi înșine cu toate cele ale prezentului. În care e vorba despre ei.
- Îți influențează în vreo formă stilul să știi că generația Z te citește?
- Contează enorm să știu că această generație are o oglindă în poemele mele, că găsește refugiu sau plăcere în ele, că se simte reprezentată fie și parțial de ceea ce scriu. În același timp, nu putem separa generațiile chiar atât de radical, sunt și eu o scriitoare și un om al acestui timp, consum și eu implicit ceea ce consumă și ei, sunt și eu formată de elementele vieții pe care o ducem cu toții. Suntem surori, frați, verișori, contemporani, chiar dacă ne despart câteva decenii.
- Și pentru că vorbim de stil, ai spus că poeta japoneză Hiromi Ito te-a întrebat: „- Svetlana, ce fel de poetă ești tu?”, întrebare care inițial te-a intrigat, dar care apoi ți s-a părut îndreptățită. Care este răspunsul la ce fel de poetă ești tu?
- La asta mă gândesc mereu. E o întrebare care nu are un răspuns bătut în cuie. Acum sunt probabil o poetă care e simultan conștientă și inconștientă - când scriu și nu numai, două ipostaze pe care încerc să le mențin valabile și să nu le pierd. Și o poetă care-și redefinește mereu poezia de la o carte la alta.
„Mă luam la trântă cu băieții și cu mintea lor”
- Ai debutat în cadrul volumului colectiv „Tablou de familie”, singura femeie. La acea vreme, ai spus, te interesa „forța cuvintelor” și nu „ți-ai pus problema discriminării” și poate „nici nu te-ai prins” dacă ai fost vreodată discriminată. Astăzi, cum vezi lucrurile? O poetă tânără, la început de drum, crezi că „trebuie să ridice vocea” pentru a fi auzită și luată în serios?
- Cred că trebuie să ridice vocea, da. Asta nu înseamnă neapărat că trebuie să țipe. Poate și să vorbească în șoaptă și să urle, totul e să convingă prin scris, prin vocea ei unică. La vremea debutului meu am ridicat vocea instinctiv, mă luam la trântă cu băieții și cu mintea lor tot instinctiv și mă simțeam îndreptățită să fac asta. Era starea mea naturală.
Femeile poete au schimbat fața poeziei noastre în ultimii 10 ani
- Simți că există o comunitate a femeilor poete din România, care să se ajute, să se susțină? Avem nevoie de asta, te simți integrată/implicată într-o astfel de comunitate?
- Nu sunt integrată într-o comunitate propriu-zisă, dar susțin poezia scrisă de femei, citind, publicând, vorbind despre poetele contemporane și nu numai. Cred că poezia poetelor a schimbat fața poeziei noastre în ultimul deceniu, a adus teme noi, un nou tip de vitalitate și vigoare și a infuzat tot ce se scrie acum în România. Altfel, nu cred într-o solidaritate completă și reală în lumea literară românească, nu avem nici ca societate maturitatea necesară pentru a fi solidari cu adevărat.
- Primul volum, „Floarea de menghină”, a ieșit la iveală după 10 ani, iar „Sînt alta”, la fel, a durat aproape trei-patru ani până să apară. „Te uimește graba cu care tinerii vor să publice”, ai spus. E o poezie mai valoroasă dacă e coaptă în timp?
- Adevărul e că trebuie găsit un echilibru între „urgența” publicării și timpul de care are nevoie o carte să se construiască. Unele cărți apar mai repede, altele sunt mai lente. Există un miraj al publicării care funcționează puternic în rândul autorilor de toate vârstele de altfel, în ultimii ani. E o atracție fatală față de acel moment în care cineva scrie pe coperta ta, în care se vorbește mai mult sau mai puțin despre ce-ai scris. De aici graba. Dar nici amânarea îndelungată nu e o soluție. Publicarea în sine face parte din experiența scrisului.
Cum sunt lăsate în afara cărții unele poeme
- Cum renunți la zecile de poeme pentru structura unei cărți, ce se întâmplă cu ele? La câte poeme ai renunțat, de fapt?
- Fără multe regrete. În momentul construcției finale, pe ultima sută de metri a scrierii unei cărți, prioritățile se schimbă și e mai ușor să elimini ce nu e esențial, ceea ce e facultativ.
- A fost vreunul la care te-a durut sufletul că nu se regăsește în filele cărții?
- Am o serie întreagă de poeme care nu se regăsește în niciuna dintre cărțile mele. Poeme de dragoste. O parte dintre ele au fost publicate într-o revistă literară, îmi amintesc cum atunci m-a sunat poeta Angela Marinescu și mi-a spus ce mult i-au plăcut. I-am fost foarte recunoscătoare. Astăzi nu știu cum le-aș mai putea integra și unde. Poate doar într-o antologie. Sau poate vor rămâne doar în jurnalul meu pe care-l țin de-o viață deja.
Procesul de a scrie poezie
- Cum și când scrii? Vine poezia „peste tine de-a valma”, o dospești, o scrii dintr-un foc, care este ritualul Svetlanei?
- Încerc să creez o continuitate prin scris, așa că el face parte dintr-un fel de gândire permanentă, dintr-un mod de a observa și a mă raporta la tot ceea ce e în jur și la propria mea viață. Scriu mereu în mintea mea și concret în laptop, cu excepția unor perioade, din când în când. Scriu în tren, în avion, dar mai ales în cafenele, printre oameni care nu mă cunosc deloc.
E vorba de o căutare a grației, dar și de o provocare continuă, o stupoare în fața propriilor mele contradicții. Și mai e vorba de o resursă continuă care nu mă trădează niciodată - mai degrabă eu o trădez uneori, acea resursă care mă ține conectată la viață, resursa prezenței.
„Există două «mame» în poemele mele. Fiecare are rolul ei”
- „Mama” este un personaj central în scrierile tale, deși ai mărturisit într-un interviu că „n-ai avut curajul să-i spui că o iubești”. Cum ai descrie relația pe care o ai cu mama ta și cât de mult și-a pus amprenta în poezia ta?
- Există două „mame” în poemele mele. Fiecare are rolul ei. Există „Mama” - bunica mea și există „mama mea”. Firește că poezia mea a fost modelată de aceste două relații esențiale și pe măsură ce trece timpul scriu și rescriu aceste două relații și în scris și în realitate și în amintire.
Privesc tot mai diferit felul în care se schimbă vârstele unei femei și sunt tot mai conștientă că bunica și mama mea merg în față, eu vin după ele, și chiar dacă nu renunț la asperitățile și sălbăticia mea, totuși înțeleg altfel acum ce se întâmplă cu o femeie de-a lungul anilor și mai ales care e condiția ei într-o țară ca România.
„M-am lăsat schimbată de copilul meu”
- Odată ce tu ai devenit mamă, la 27 de ani, s-a schimbat și raportul dintre tine și mama ta și implicit și abordarea ta către poezie? Cum ți-a influențat copilul creativitatea?
- M-am lăsat schimbată de copilul meu. M-am lăsat inspirată de el, cucerită de această nouă ființă care a venit deodată în grija mea. Mi-am descoperit prin el marile puteri și slăbiciunile greu de negociat, iar scrisul meu a fost infuzat de aceste schimbări din mine, chiar dacă nu am scris direct despre ele, chiar dacă nu le-am transformat în teme propriu-zise.
Orașul paradoxal care se regăsește în poezia Svetlanei Cârstean
- Apropo de „amprente sufletești”, locurile pe care le-ai vizitat par că au avut un cuvânt de spus în imaginația ta, iar Tel Aviv-ul e la loc de cinste. Cum a reușit orașul ăsta să-ți deschidă inima? Ar mai fi avut același impact și fără o poveste de iubire?
- Îndrăznesc să spun că Tel Aviv-ul mi-ar fi deschis oricum inima. Un oraș în care pleci la mare cu prosopul pe umăr, direct din apartamentul tău și ajungi în cinci-șapte minute pe faleză, în care se întâmplă unul dintre cele mai frumoase marșuri Pride posibile, un oraș paradoxal în care războiul e permanent o posibilă prezență. Și un oraș în care se vorbește limba în care au scris și Amos Oz și Yona Wallach și Meir Wieseltier. E greu să nu iubești Tel Aviv-ul și să nu vrei să-i aparții într-un fel sau altul.
Războiul din poezie
- Războiul, iminența războiului, realitatea lui, sunt prezente în poeziile din „Sînt alta”. Războiul din Ucraina îți influențează în vreun mod poezia?
- Războiul a fost unul dintre punctele de plecare pentru „Sînt alta”. Războiul e mereu despre Celălalt, despre cum ne construim identitatea în funcție de conflictul cu celălalt, cu inamicul. El este implicit una dintre temele esențiale din această carte. Despre ceea ce se întâmplă în Ucraina nu am scris, a fost de la început foarte aproape și foarte intens. Am reușit doar să scriu un poem pornind de la un interviu cu o doamnă din Kiev, care a fugit în Franța în martie 2022. Iar acest poem a fost destinat unei antologii apărute la Stockholm și dedicate Ucrainei.
- Din păcate, la capitolul cărți citite, suntem la coada clasamentului Uniunii Europene. Statistic vorbind, românilor nu prea le place să citească. De ce avem nevoie să ne apropiem mai mult de lectură?
- Esențial e să înțelegem că literatura nu e doar ca să ne cultivăm, ci ca să ne descoperim și să fim în contact cu noi înșine. Că niciodată copiii noștri nu vor citi în timp ce noi, părinții, stăm pe telefon. Că nu le putem cere lor ceea ce nu facem noi niciodată. Că ei trebuie însoțiți măcar o vreme în întâlnirea cu literatura și apoi lăsați să-și creeze propria relație cu cărțile. Am văzut asta mereu în atelierele Incubatorului de lectură pe care le țin și offline, și online. Toți copiii se pot apropia de cărți și apropierea asta poate face minuni pe care nici nu mi le-aș fi închipuit înainte să le văd cu ochii mei.
Ce iubește cel mai mult la România
- „Am nevoie de grație. Nu pot să exist în poezie fără grație”, ai spus asta și mi-a plăcut foarte tare. Ce înseamnă?
- Înseamnă că oricât de abrupt, abraziv, crud, poate nepoliticos, trădător chiar, ai scrie, undeva, în puncte nevăzute ale textului, totul se sublimează. Și acolo intervine grația, ca un vânt care se stârnește, ridică gunoaiele de pe jos și le transformă în obiecte superbe care plutesc.
- Ai trăit în mai multe țări. Ce-ți place cel mai mult în România?
- Limba în care scriu. Și amintirea celor pe care i-am iubit și cu care tot în limba asta am vorbit. Și piețele, primăvara și vara.
laurlaur2180 30.07.2023, 22:30
Din păcate, tineretul nu prea mai citește
Frumosul1 30.07.2023, 23:43
Nu prea pun tinerii mâna pe un roman o carte de poezii mai greu cu ei acuma la putere este internetul
mariussorin75 31.07.2023, 00:34
O poeta interesanta
durban22 31.07.2023, 11:49
in ziua de azi ,INTERNETUL, reprezinta principalul interes pentru tineret,nicidecum cartile cum erau odata ,la care se facea coada la librarii exact ca la alimentare !!.
N3gry90 31.07.2023, 12:01
Unii citesc, ba chiar și compun. Nu toți tinerii sunt produsul școlilor superficiale. Netul ar trebui să fie un ajutor în educație.