Ficțiunea literaturii și realismul electoral: despre populism, suveranism și alegeri anulate la cele două extremități ale Europei – Portugalia și România

Comparația nu e deloc întâmplătoare. Aflate la capetele opuse ale Europei, Portugalia (vest) și România (est) au în comun mai mult decât o poziționare geografică periferică. Ambele sunt țări marcate de o emigrare masivă și de o anumită fragilitate economică în raport cu țările dezvoltate din Europa. Milioane de cetățeni trăiesc în afara granițelor – aproximativ 5-6 milioane de români și circa 1,6 milioane de portughezi (la cei 10 milioane și ceva de locuitori ai Portugaliei, procentul nu-i tocmai de neglijat). Iar această diasporă contează din ce în ce mai mult politic.

Un element comun devine tot mai vizibil – ascensiunea partidelor naționalist-populiste. În România, AUR, iar în Portugalia, Chega (Ajunge!). În ambele cazuri, o parte importantă a electoratului, inclusiv cel din diaspora, pare să se îndrepte spre opțiuni care contestă puternic establishmentul politic.

De aici asemănările încep să se nuanțeze. Portugalia rămâne, în linii mari, o democrație funcțională. România, în schimb, pare să alunece într-o zonă mai ambiguă – regim hibrid, în care încrederea în instituții scade, iar mecanismele democratice se năruie ca un castel de nisip. Episodul anulării alegerilor, urmat mai apoi de reluarea lor, nu este doar un accident procedural, ci simptomul unei tensiuni mai profunde.

Paradoxal, ceea ce în România pare să țină de realitatea imediată a fost imaginat, cu ani în urmă, în literatură. În romanul Eseu despre luciditate, José Saramago construiește un scenariu instigator: alegeri reluate, voturi masive în alb și un sistem politic incapabil să accepte un asemenea gest colectiv de refuz.

În ficțiunea lui Saramago, totul începe banal, cu o prezență scăzută la vot, justificată aproape ridicol prin ploaia din ziua alegerilor. Se decide repetarea scrutinului. Numai că, la a doua rundă, electoratul răspunde într-un mod imposibil de digerat pentru sistem: 83% dintre voturi sunt albe. Nu absenteism, nu revoltă zgomotoasă, mai degrabă un refuz tăcut, organizat parcă spontan.

Reacția puterii este pe măsură. Se invocă pericole, conspirații, atacuri la adresa democrației – patria este „victima unui infam atentat împotriva fundamentelor esențiale ale democrației reprezentative” (p. 47). Apar suspiciuni, se activează reflexele de apărare ale statului, iar discursul oficial alunecă rapid spre dramatism: patria este în pericol. S-a ajuns la acțiunea militantă a declarării stării excepționale.

Citit în România de azi, romanul nu mai pare o simplă alegorie. El funcționează ca o oglindă incomodă. Pentru că, dincolo de diferențele evidente, există o convergență (neliniștitoare) între ficțiune și realitate: dificultatea sistemelor politice de a gestiona forme de contestare care nu mai respectă regulile jocului.

Atunci când încrederea în instituții se erodează, când reprezentarea devine formală, iar participarea politică pare lipsită de efect, alegătorii caută alternative. Uneori, acestea vin sub forma populismului. Alteori, sub forma retragerii simbolice – voturi albe, absenteism sau respingerea întregului spectru politic.

În Portugalia și în România, fiecare în felul ei, această tensiune devine vizibilă. Partidele „antisistem” cresc, discursurile se radicalizează, iar limbajul politic începe să sune din ce în ce mai gol. Termeni precum „democrație” sau „valori europene” sunt invocați ritualic, dar par tot mai deconectați de experiența concretă a cetățenilor.

Poate că aici se întâlnesc, de fapt, literatura și politica. Nu în exagerare, ci în capacitatea de a spune, mai devreme și mai clar, ceea ce realitatea abia începe să recunoască.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE