Lumea monocoloră sau despre dictatura etichetelor

De demult, tare de demult, se făcea distincția dintre aletheia și doxa. Una dintre cele mai răspândite chei de lectură a acestei distincții e că adevărul (aletheia) nu presupune doar o simplă afirmație corectă, ci indică și faptul că orice judecată poate fi cercetată și pusă la îndoială. În schimb, opinia (doxa) privește lumea interpretărilor și e întotdeauna expusă posibilității erorii. Giorgio Agamben observa recent că societatea contemporană pare să fi pierdut această diferență. Opiniile nu mai sunt opinii, ci adevăruri absolute – link aici. Cine le contestă nu este tratat ca un interlocutor, ci ca o amenințare.

România de azi oferă numeroase exemple ale acestei mutații. Dacă exprimi rezerve față de anumite politici ale Uniunii Europene, riști să fii catalogat drept „suveranist”. De aici și până la „putinist” nu mai este decât un singur pas. Dacă vorbești despre identitatea națională, ești „naționalist”. Dacă aperi tradiția religioasă, ești „fundamentalist”. Dacă formulezi critici la adresa progresismului cultural, devii „extremist”. Prin contrast, dacă susții extinderea drepturilor minorităților sau politici identitare, poți fi etichetat drept „globalist”, „sorosist” etc. Fiecare tabără își construiește propriul insectar de excludere. Etichetele ajung să funcționeze ca verdicte morale. Dacă o persoană este categorisită, argumentele încetează să mai conteze, iar ceea ce aceasta spune devine irelevant.

Suntem martorii unui paradox uimitor. Cu cât se vorbește mai mult despre pluralism, diversitate și toleranță, cu atât se suportă mai greu existența unor opinii care scapă discursului dominant. Toleranța-i excelentă, dar doar atunci când opiniile sunt identice. 

Autocenzura este și ea creația acestei culturi a etichetelor. Oamenii nu mai discută anumite subiecte, nu pentru că nu au argumente, ci pentru că se tem de costurile sociale și profesionale ce derivă din opiniile incomode. Iată de ce cenzura oficială dispare când oamenii singuri se cenzurează.

Instituțiile publice, inclusiv cele universitare, sunt și ele prinse în acest mecanism de etichetare. Se tot repetă până la sațietate, anume că universitatea reprezintă spațiul privilegiat al îndoielii și al dezbaterii critice. Practica cotidiană ne arată tocmai contrariul, adică o anumită tendință de evitare a anumitor subiecte ce pot fi considerate riscante. Desigur, nu există interdicții explicite și nici ordine scrise. Există însă doar o presiune difuză de conformare la discursul dominant, una suficient de puternică pentru a schimba comportamente. Suntem în zona cenzurii tacite: nu ni se spune ce avem voie să gândim, dar ne învață rapid ce este prudent să nu spui. 

Elisabeth Noelle-Neumann explica faptul că oamenii tind să-și ascundă opiniile atunci când consideră că acestea sunt minoritare sau social dezaprobate, pentru a evita izolarea și stigmatizarea. Nu mai este nevoie ca și cineva să interzică un discurs. Este suficient să fie creat climatul în care oamenii aleg singuri să nu-l mai exprime. Cenzorul clasic, cel care interzice cărți sau confiscă ziare, își pierde rațiunea de a fi, poate să dispară. Este suficient ca oamenii să-și interiorizeze limitele discursului acceptabil și să înceapă să și le impună singuri. De aceea, autocenzura e adeseori mai eficientă decât cenzura, pentru că e răspândită peste tot și nici nu produce eroi ai libertății de exprimare.

Privită din acest unghi, observația lui Agamben este cât se poate de clară. Adevărul nu are nevoie să reducă la tăcere întrebările. El nu se teme de critică, pentru că știe că numai prin confruntarea argumentelor poate deveni mai clar. Prin contrast, opinia caută certitudinea și transformă dezacordul într-o vină. Ea își afirmă propria evidență și privește orice întrebare ca pe o amenințare.

Democrația niciodată nu a putut funcționa în atare condiții. Ea implică posibilitatea de a greși, de a reveni asupra propriilor convingeri și de a fi convins de argumentele celuilalt. Presupune existența unui spațiu liber al ideilor, iar dezacordul nu poate avea rolul unui diagnostic moral. În momentul în care eticheta înlocuiește argumentul, iar reputația devine mai importantă decât adevărul, nu se mai trăiește într-o cultură a dialogului. Suntem doar prizonierii culturii conformismului.

În acest mod trebuie înțeleasă diferența dintre aletheia și doxa. Adevărul începe acolo unde renunțăm la certitudinea că îl posedăm. În schimb, societățile dominate de etichete nu mai caută adevărul, ele caută doar confirmarea propriilor prejudecăți. Iar atunci când fiecare îl clasifică pe celălalt înainte de a-l asculta, nu doar dialogul dispare. Dispare chiar posibilitatea gândirii libere.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE