Traumele psihice și colapsul conștiinței etice ale soldaților de pe front
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Când bogații pornesc războaie, săracii mor”, spunea cândva Sartre. Cad trupurile, dar cad și sufletele. În Gaza, soldații israelieni nu luptă doar cu inamici, ci și cu propriii demoni. Tineri recruți, aruncați în ceața unui război brutal, vorbesc despre ucideri de civili, inclusiv copii, coșmaruri, remușcări și conștiințe sfâșiate de ordine absurde. Nu este doar un război militar, iar pierderile nu se văd doar pe câmpul de luptă, ci și în traumele cumplite ale combatanților.
Într-un articol publicat în Haaretz, „I Saw the Bodies of Children': Moral Injury and Mental Strain Breaking IDF Soldiers” („Am văzut trupurile copiilor”: leziune morală și epuizare psihică în rândul soldaților IDF), Tom Levinson vorbește despre impactul psihologic al campaniei militare a Israelului în Gaza asupra soldaților din Forțele de Apărare ale Israelului (IDF), în special tinerii recruți aflați în serviciu obligatoriu. Mărturiile oferite de soldați relevă o criză morală și psihologică în plină desfășurare, una care este, în mare parte, ignorată sau ascunsă de autoritățile militare.
Soldații spun că au fost implicați direct sau indirect în uciderea de civili, inclusiv copii. Unii povestesc despre incidente în care au deschis focul asupra unor oameni neînarmați, în așa-numitele „zone de exterminare”, unde orice prezență este considerată o țintă legitimă.
Cazurile prezentate sunt șocante. Yoni (pseudonimul unui soldat) povestește cum a tras asupra unor ținte percepute inițial ca „teroriști”, doar pentru a descoperi ulterior că a ucis doi copii de aproximativ 8-10 ani. Reacția comandantului său, care i-a spus rece că „au intrat într-o zonă de exterminare, este vina lor”, a adâncit ruptura morală și a marcat începutul unui proces de traumă psihologică severă.
Beni, un lunetist, relatează cum este instruit să tragă asupra civililor care se apropie prea mult de convoaiele umanitare. Trage zilnic 50-60 de gloanțe, spune că a ucis „mulți, inclusiv copii” și simte că a devenit un simplu „instrument” al unei mașini de război monstruoase. Disocierea afectivă, confuzia între realitate și vis, coșmarurile și chiar episoade de incontinență urinară sunt manifestări clinice clare ale unei traume profunde și nerezolvate.
Sunt mulți soldați care au început să experimenteze simptome severe de stres posttraumatic: coșmaruri, insomnie, atacuri de panică, halucinații olfactive și flashback-uri. Conceptul de „leziune morală”, atunci când un individ acționează împotriva propriilor convingeri morale, este descris ca fiind unul central în înțelegerea traumei colective.
Deși oficialii IDF susțin că există sprijin psihologic disponibil, realitatea descrisă de soldați este una diferită. Multe cereri de ajutor psihologic sunt ignorate sau tratate cu scepticism. În unele cazuri, comandanții îi acuză pe soldați că „vor să fugă de responsabilitate” sau că „trădează poporul israelian”. În cazuri extreme, soldații care refuză să mai participe la lupte sunt pedepsiți cu detenție sau marginalizați în cadrul unităților.
Pe lângă simptomele psihice, există mărturii despre tentative de sinucidere, unele chiar în teatrele de operațiuni. Într-un caz, un soldat și-a pus arma în gură, fiind amenințat de ofițer că i se va tăia o zi de permisie dacă nu se oprește.
Comandanții din diferite brigăzi adoptă abordări contradictorii: unii refuză să trimită în luptă soldați instabili, alții îi amenință cu sancțiuni sau ignoră complet semnalele de alarmă. În unele cazuri, soldații au fost obligați să continue misiunile de luptă chiar și după ce au solicitat sprijin psihologic, agravându-le starea mintală.
Un caz șocant se referă la un ofițer care s-a sinucis în Gaza folosind o grenadă, după ce trimisese un mesaj criptic familiei. Numele său nu a fost făcut public. Alte cinci tentative de sinucidere au fost confirmate neoficial.
Conform estimărilor interne, mii de soldați din unități de luptă au fost retrași de pe front, fie prin concediere pe motive psihologice, fie transferați în roluri auxiliare. Totuși, surse din cadrul armatei susțin că aceste cifre sunt subestimate, iar fenomenul este mai larg decât se recunoaște oficial.
În luna iulie, șapte soldați israelieni s-au sinucis. Toți erau, desigur, tineri și foarte tineri, de 19, 20, 22, 24, 32 și 40 de ani. Sinuciderea lor a declanșat un val de proteste din partea veteranilor care suferă de tulburare de stres posttraumatic (PTSD). Un grup de aproximativ zece foști combatanți, majoritatea diagnosticați cu PTSD, a protestează permanent în fața sediului Departamentului de Reabilitare al Ministerului Apărării din Petah Tikva. Aceștia cer reforme urgente și sprijin real pentru soldații care se întorc afectați psihologic din război. Protestatarii folosesc sicrie de lemn negre și pancarte cu mesaje de tipul „Sufletele noastre sângerează”.
Unul dintre liderii protestului este Meir Kadosh. După un accident operațional în timpul serviciului militar, acesta trăiește cu PTSD de peste 15 ani. El relatează cum boala i-a ruinat viața și relațiile, și spune că simte o responsabilitate personală pentru fiecare soldat care se sinucide. „Am început să experimentez tot felul de simptome: neliniște, insomnie, pierderea poftei de mâncare și, cel mai grav, izbucniri violente îndreptate împotriva celor apropiați: mama mea, frații și surorile mele, soția mea, chiar și copiii mei,” spune el.
Situația actuală este considerată o criză în creștere. Din octombrie 2023, peste 19.000 de soldați au început să primească tratament, dintre care aproximativ 10.000 suferă de traume psihologice. Până în 2028, numărul total al veteranilor tratați este estimat să ajungă la 100.000, jumătate dintre aceștia fiind afectați psihic.
Foto: Profimedia
