MENIU CAUTĂ
, de Patrick André de Hillerin

Batjocorindu-l pe Ivan Patzaichin. Editorial dur al lui PAH despre cei care „nu-și iau tainul și lovesc în cel mai mare sportiv al României”

Distribuie

Are 69 de ani, vârstă la care e riscant să umbli prin Iași, pentru că e posibil ca niște cetățeni să arunce cu bani în tine...

Are 69 de ani și ar trebui să umble gărbovit, tras în jos de colanul de platină de la CIO, de colanul de aur de la COSR, de toate medaliile care i s-au atârnat la gât în lunga lui carieră.

Are 69 de ani și mulți dintre anii ăștia, deși ar fi putut alege altceva, i-a cheltuit pentru noi.

În continuare, deși ar putea sta acasă, alături de frumoasa lui soție, fără să facă nimic, se implică în lucruri despre care unii nu știu nimic, despre care alții aleg să nu vorbească, pentru că e vorba de good-news. Iar good news nu vând.

Dacă mergi pe lângă el, hrănindu-te cu celebritatea lui, poți, câteva minute, să simți ce-i aia binecuvântarea. Și să observi ce înseamnă generozitatea și recunoștința față de publicul care te adoră.

Un drum de câteva sute de metri, pe care noi, nimicnicii, îi parcurgem în două-trei minute, lui îi ia spre jumătate de oră. Pentru că nu a refuzat pe nimeni care l-a oprit să-l roage să facă o poză împreună. Sau să semneze un autograf. Sau să orice.

Dacă aș trăi în Delta Dunării și mâine ar trebui să întemeiez o nouă religie, aș întemeia-o în jurul lui.

Trăiesc, cumva, în Delta Dunării, de câțiva ani, dar, slavă Domnului, nu mă ocup de întemeiat religii. Pentru că, la cum îl știu, mi-ar da o pagaie la fund, dacă aș vrea să-l fac zeu. Poate două, dacă aș fi hotărât.

Căci nu e zeu, e om.

E unul dintre cei mai mișto oameni pe care, într-o viață, îi poți întâlni. E un privilegiu să poți să atârni pe lângă el, din când în când. Și să absorbi generozitate. Pe care o emană prin toți porii.

O zi petrecută pe lângă el valorează mai mult decât o lună de citit, pe buchisite, cărți de auto-ridicare în slăvi.

Îmi este frică de cuvinte definitive, dintotdeauna, dar el e unic. Ăsta e un cuvânt definitiv. Dar îl descrie perfect și aproape acoperitor.

E cel mai mare campion pe care, vreodată, l-a dat România. Suntem atât de defecți, mai nou, încât, în curând, unii vor spune despre el că nu e român, că e lipovean. Ceea ce este cumva adevărat. Dar e român până la ultima fibră de lem a pagăii ăleia rupte cu care ne-a făcut pe toți atât de mândri, până și azi.

Am fost pe lângă el marți, în una dintre acțiunile pe care le face pentru a ajuta locul de unde a plecat. Are, de ceva vreme, o asociație. Prin care, ajutat de alți oameni cam la fel de devotați, face lucrurile să se întâmple în Delta Dunării. Acum încearcă să implementeze un sistem de filtare a apei. Dacă le iese, lucrurile se vor schimba mult în zona asta în care nu toți turiștii au stomacuri care să reziste la apa din ce în ce mai poluată a Dunării.

Mișto e că, atunci când îi stai în raza de acțiune, simți, într-un fel, că ești la fel de important și de bun ca și el. Desigur, nu ești, dar el nu va face nimic pentru a te aduce cu picioarele pe pământ. Pentru că, așa cum am mai zis, transpiră generozitate.

Ei bine, chiar și în condițiile astea, există câte unul care se trezește să…

Să nu știu ce, de fapt, Să scrie, de exemplu, o postare ca aia pe care o veți vedea în poza alăturată textului.

E mișto, e libertate de expersie. Poți fi un pseudo-ziarist trist, copleșit de frustări, nerealizări și nervi pentru că, dintr-un proiect social, fără bani de promovare, tu nu primești tainul obișnuit. Dar, totuși, există limite.

Poți să-ți faci prost meseria sau poți să mimezi că o faci. Dar nu, nu poți să-l șantajezi pe Ivan Patzaikin.

Pentru că, deși nu este oficial zeu al unei religii inexistente, sunt milioane de mari preoți care oficiază la altarele de unde, de săptămâna asta, poate curge și apă potabilă. Minune omenească.

Patrick André de Hillerin


Citește și: 

OPINIE | Nu-i nici o zi mai frumoasă ca aia de mâine. PAH despre cum politica îi face pe români să se urască

Citește mai multe despre Ivan Patzaichin pe Libertatea.

Comentarii