Cartiere comuniste versus suburbii capitaliste, în București și în marile orașe. Cum va arăta omul nou, născut și crescut în ghetourile de lux?

Pe rețele a apărut un colaj care a devenit viral. În prima poză, Drumul Taberei (fotografie Andrei Gherasim), în a doua poză, de-a lungul șoselei Berceni: Popești-Leordeni. În prima poză avem un cartier planificat urban: Drumul Taberei. Al doilea – fără planificare, lăsat la liber: Popești-Leordeni. 

Cu riscul de a mă repeta, căci tot am scris pe temă, o să insist. Să medităm puțin, chiar dacă sunt împotriva unor „esențializări” pornind de la o imagine: căci viața e mereu mai complexă. Dar să încercăm. 

Nașterea unui cartier – Drumul Taberei

Drumul Taberei este un cartier cunoscut nu doar de locuitori, ci și de urbaniștii și arhitecții noștri, și chiar de cei străini. Se studiază.

La sfârșitul anilor ‘50, un grup de tineri arhitecți și urbaniști primește mână liberă să planifice un cartier nou, construit de la zero, pe un câmp de la marginea Bucureștiului. În istoria arhitecturii noastre, el va rămâne ca exemplu de aplicare a principiilor și urbanismului arhitectului elvețian Le Corbusier, părintele arhitecturii moderne. 

Drumul Taberei devine, practic, un oraș în oraș. În serialul din B365.ro aflăm: „Orășelul Drumul Taberei din marele oraș București a fost gândit să satisfacă, în primul rând, nevoile de locuire ale cetățenilor. Blocuri cu înălțime redusă, moderniste, cu mari spații verzi între ele, complexe alimentare, școli, loc pentru promenadă, cinematograf, ștrand, parc, stadion, fabrici, până și garaje pentru mașini, deși aproape că nu există trafic…. Cu revista franceză LArchitecture d’Aujourd’hui în cap, tinerii arhitecți construiesc cartierul utopic Drumul Taberei, un experiment unic de microoraș la periferia Bucureștiului. 

Proiectat cu subdiviziuni (Favorit, Orizont, Drumul Taberei 34 etc.), cartierul apare la sfârșitul anilor 50, pe terenurile Pirotehniei Armatei. Deodată, Drumul Taberei are chiar de toate și toate se află la îndemână, oamenii nici nu trebuie să mai ajungă în centrul Bucureștilor, pentru că ei sunt centrul Bucureștilor”.

Practic, tot ce avem aici dispare aproape în totalitate în noile „ghetouri de lux” ale urbanismului postcomunist. De ce?

Dar asta nu e doar în București, ci în toate orașele noastre mai bogate. Vă pot oferi și o imagine comparativă din Cluj: faimosul cartier Gheorgheni, construit în anii ‘60, unul dintre cele mai aerisite și verzi cartiere din țară și noul ghetou al clasei de mijloc – Florești – aglomerat, fără infrastructură publică, verdeață și minime utilități necesare unei zone urbane moderne. 

Cum arată un iad urbanistic

Ce dorim de la un oraș, în primul rând? Confort, proximitate, infrastructură, spațialitate, verdeață, calitatea vieții. Ca să știi aceste lucruri nu trebuie să fii nici arhitect, nici mare urbanist. 

Ce înseamnă confort urban? Ce înseamnă spațialitate? Nu putem construi prea des, prea înalt aiurea, nu putem să nu lăsăm spații libere, stradă, trotuar – din simplul motiv că dacă se aprinde cartierul, nu încape mașina de pompieri să ne salveze. De minimumul confort nu mai vorbesc: aici trotuarul devine un lux, că de verdeață și parc nici nu poate fi vorba.

Poți merge pe jos în cartierul tău? Cât de aproape sunt parcul și locul de joacă pentru copii? De grădiniță și școală nu mai întreb. De spital cred că e deja prea mult? Un lux nepermis nici măcar celor bogați.

Ce înseamnă o minimă infrastructură, instituții fundamentale de proximitate care să permită accesul tău și al copiilor tăi la ele: faimoasa proximitate de 15 minute pentru nevoile fundamentale ale unui cetățean urban. 

Ceea ce generația mea a avut – curtea blocurilor, parcul, grădinița, școala, spitalul, cinematograful, clubul pentru copii, piața agricolă – la proximitatea de 15 minute azi devin proximitatea de o oră-două de mers cu mașina. 

Acesta este un iad urbanistic – părinții și copiii au uitat de confort și mai toți sunt cu nervii la pământ, mai ales că infrastructura drumurilor îngreunează deplasarea.

Din ghetoul de lux, la școala din spatele blocurilor comuniste

Știm foarte bine că toate noile ghetouri de lux exclusiviste nu dispun de minima infrastructură publică. Adică nu au în proximitatea blocului lucruri elementare precum: acces la transport public, piață, parc, loc de joacă pentru copii, creșă, grădiniță, școală, spital. Majoritatea nu au nici măcar trotuare: adică nu poți circula prin cartier dacă nu ai mașină. 

Asta face cartierul un soi de „iad urbanistic”. Pentru familiile cu unu sau doi copii devine aproape catastrofal, pentru că fiecare copil are nevoie de o persoană matură și o mașină care să-l transporte zilnic de câteva ori pe zi la grădiniță, școală, sport, parc etc. 

Zilnic, zeci de mii de părinți petrec câteva ore în mașină pentru a-și deplasa copilul spre școlile din „cartierele comuniste”, care dispun de toată această infrastructură. Cunoaștem cozile imense de pe lângă „școlile bune”, care au mai mulți copii din „cartierele de lux” decât din proximitate înscriși prin diverse scheme la gri.

Ce generație vom crește?

Departe de mine gândul de a idealiza cartierele „comuniste”, dar este vizibil – strigător la cer – acest contrast teribil dintre urbanismul planificat, construit cu reguli clare, în interesul comunității, calculat pentru un anumit nivel al cerințelor vieții moderne și calității unei vieți decente și urbanismul lăsat în mâna profitorilor, care construiesc un oraș care are un singur scop: profitul pentru o mână de investitori.

E tot mai clar că orașul nu poate fi abandonat și necesită un cumul de reguli elementare de urbanism, arhitectură, care să prevadă dezvoltarea unei infrastructuri, a unui confort, a unei spațialități și a unor instituții publice care să crească confortul urban pentru locuitorii orașului. 

Omul nu locuiește doar în „apartamentul privat”, ci și în spațiul din jurul său. Accesul la această infrastructură de bază, la instituții și spații fundamentale pentru viața unui om, a unei familii este esențial pentru calitatea vieții tale. Dacă nu dorești să-ți petreci jumătate din viață în mașină, cu nervii la pământ.

Dar ce generație vom crește? Copii care până la 16 ani, locuitori ai unui mare oraș, nu au mers niciodată cu transport public? Copii care nu au minima experiență de parc, de joc și prietenii de cartier, de mers pe stradă, de minimă socializare într-un spațiu public necontrolat? Școala și curtea casei, apartamentul privat sunt cu totul altceva. 

Instituțiile orașului, ale statului nu pot lăsa această dezvoltare urbană haotică și agresivă, care încalcă minimele reguli urbane și scoate din circuit în totalitate infrastructura și instituțiile publice necesare dezvoltării urbane moderne (parc, drumuri, trotuare, școală, grădiniță, creșă, spital, transport public etc.) și ne oferă un spațiu de locuire care ne face viața de zi cu zi un iad, distruge spațiul public și țesătura socială umană.

În loc de concluzie

Acum câțiva ani am lucrat într-un astfel de „ghetou exclusivist”. Eu merg în mare parte cu transportul public. Acolo, în mare parte nu există transport public, ci doar mașină personală. Mergeam pe jos. Atenție: în astfel de cartiere nu prea există trotuare, așa că deplasarea este un adevărat test de supraviețuire. Acolo e loc doar pentru mașină. 

Mergând pe jos zilnic, am observat că primesc diverse oferte: să strâng gunoiul, să duc gunoiul, să strâng iarna zăpada. Oamenii se ofereau să mă plătească. M-am întrebat dacă chiar arăt a gunoier – cu mare respect pentru acești oameni. 

Mă întrebam de unde le vine această idee, că aș fi competent pentru astfel de munci. În final m-am prins: pe stradă merg pe jos.

A merge pe jos egal statut de inferior – oamenii locului merg doar cu mașina. Câtă tristețe, câtă lipsă de minimă umanitate e acolo… 

Mă uitam recent pe o serie de poze realizate în Drumul Taberei când au făcut „Străzi Deschise – București, Promenadă Urbană”. Cum arată străzile cu viață, cu oameni pe stradă. Și priveam spre noile „ghetouri de lux”, exclusiviste, lipsite de viață, unde spațiul public e doar pentru mașini, și nu pentru oameni. Unde copiii, părinții nu pot ieși, căci nu au unde.  

Oare ce oameni vor ieși de aici în următoarea epocă? E vizibil un regres teribil al urbanismului, care duce la o deteriorare agresivă a vieții urbane și sociale, cu efecte negative pe termen lung.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE