Opinie de
Valer Simion Cosma
Toate articolele autorului

Pe Facebook circulă deja ramele cu „stau acasă”  și se viralizează videouri cu italieni care-și alină izolarea cântând de la balcon. Foarte probabil, în scurt timp astfel de manifestări se vor petrece și pe la noi. Se repetă constant îndemnuri de a sta acasă și circulă imagini cu jandarmi, medici și polițiști care ne spun că așa-i ajutăm pe ei, care sunt la muncă pentru noi. 

Norocul de a munci de acasă. Dar cei care nu îl au?

Sigur, merită felicitați și apreciați cei care pun în practică recomandarea de a sta acasă pentru a contribui la limitarea extinderii virusului COVID-19. Trebuie remarcat și norocul celor care-și pot desfășura munca de acasă, fie că vorbim de angajați la stat, la privat sau independenți.

Dar, pe lângă personalul medical, jandarmi și polițiști aflați în linia întâi în gestionarea epidemiei, cei care duc greul acestei perioade sunt cei care nu-și permit luxul statului acasă, pentru că trebuie să meargă la muncă. 

Nu știu cât de protejați sunt aceștia la locurile lor de muncă, de la stat sau de la privat, dar mulți dintre ei sunt expuși contaminării în timp ce prin munca lor fac ca izolarea să semene mai mult cu o vacanță, decât cu un sacrificiu, pentru o bună parte dintre cetățeni. 

Lucrătorii și lucrătoarele din retail și din micile magazine, personalul de la salubritate, cei care mențin activ sistemul energetic, curierii și poștașii, transportatorii și mulți alții, nu au posibilitatea să stea acasă pentru a se proteja și pentru a-și proteja familiile. În cele mai multe cazuri, cei care fac aceste munci primesc salarii sub salariul mediu pe economie, dacă nu chiar mai aproape de salariul minim pe economie, decât de cel mediu. 

Anonimi pe timp de pandemie

Prin prisma veniturilor, majoritatea acestora nu se încadrează în ceea ce se cunoaște ca fiind clasa de mijloc, categoria socială care primește, alături de mediul antreprenorial, cea mai mare atenție din partea politicienilor și a mass-media.

Sunt indivizii și individele anonime, nu de puține ori fără studii superioare sau cu studii, dar nevoite să presteze alte munci decât cele din domeniul în care au diplomă. Sunt oamenii de rând care prin activitățile lor cotidiene din câmpul muncii articulează lumea confortabilă în care trăim ceilalți, din clasa de mijloc sau din straturile mai înstărite. Sunt romii de la Pata Rât și din alte ghetouri care ne ridică zi de zi gunoiul, iar apoi se întorc să trăiască în locuințele lor modeste, în unele cazuri lăsate fără apă din cauza datoriilor.

Sunt oameni care, dacă ar putea, ar decide să nu meargă la muncă în acest context, dar nu-și permit o astfel de libertate. Pentru că mulți dintre ei au rate la bănci, chirii de plătit, copii de crescut sau părinți de îngrijit. Ei și ele trebuie să muncească în continuare, în pofida pericolului la care se expun și a contextului tensionat. 

Această categorie de cetățeni are o vizibilitate secundară în media și-n online, mai degrabă în materialele despre cozi și aglomerații. Face parte din fundal, fără ca vocea să le răzbată coerent și constant înspre publicul larg, enunțând problemele, fricile și angoasele lor. 

În prim-planul crizei epidemiologice s-au instalat discuțiile despre măsurile pe care le pot lua cetățenii responsabili, stat acasă, spălat pe mîini etc, măsurile pe care le așteaptă mediul patronal de la guvern pentru a-și salva afacerile și starea sistemului public de sănătate, cu un accent de bun-simț pe sacrificiile pe care le face personalul medical.

Cei care duc greul, marii absenți din lista de priorități a Guvernului

Confederațiile patronale și mediul investițional cer intervenția statului în economie prin măsuri și ajutoare care să-i ajute să treacă cât mai puțin afectați de această provocare. Încă de când a fost numit din nou, guvernul pare foarte preocupat de acest aspect și, cel mai probabil, lucrează din greu la un pachet de măsuri care să ajute mediul patronal. 

Dar din aceste discuții și negocieri necesare lipsesc sindicatele și angajații. Ceea ce spune foarte multe despre modul în care se pune problema și cum se organizează prioritățile pe timp de criză și, mai ales, în perspectiva viitoarei crize economice. Perspectiva angajaților nu contează, fie că vorbim de cei din sectoarele profund afectate de sistarea/restrângerea activității, (HoReCa, companii aeriene etc.).

Se vorbește de o inevitabilă criză economică, despre falimente și costuri, fără ca cei care duc greul, atît în condiții normale, cât mai ales în condiții de criză, să fie parte din discuție și negocieri, deși acestea urmează să le afecteze profund existența.

La cum se pune problema și se poartă negocierile, costurile sociale și economice ale acestei noi crize urmează să fie suportate, ca și în cazul crizei din 2008-2010, de oamenii de rând, angajați, pensionari sau mici antreprenori. Cu atât mai mult cu cât criza forței de muncă pare brusc să se rezolve și prin întoarcerea în țară a multora din cei plecați, urmând să intrăm într-o criză a șomajului.

Presiunea pusă pe acești oameni este imensă

Precum vârstnicii care se uită la televizor sau află din online că această boală e periculoasă în primul rând pentru categoria lor de vârstă, cei nevoiți să muncească în continuare pentru ca societatea să nu colapseze, sunt supuși unui șuvoi constant de informații și afirmații despre riscurile contactului cu cei contaminați, despre gravitatea bolii și despre incapacitatea sistemului public de sănătate de a face față crizei.

În timp ce alții stau acasă și alimentează online-ul cu vești din izolarea lor. În timp ce la televizor se vorbește despre o nouă criză economică și despre iminența unui nou pachet de măsuri de austeritate care va lovi mai ales în categoria de cetățeni și angajați din care fac ei parte.

Toți cei care fac societatea să funcționeze pe timp de criză trebuie să facă parte din discuțiile despre măsurile economice ce se vor lua în perspectiva iminentei crize economice.