Poate vine un extraterestru și ne face bine

Toată lumea vorbește despre Nolan acum și noua lui megaproducție, Odiseea. Filmele lui Christopher Nolan au ajuns adevărate ritualuri de mare buget. Însă chiar n-aveam chef de aventurile lui Ulise și am fost să văd noul Spielberg, Ziua adevărului (Disclosure day). 

Spielberg este singurul regizor hollywoodian care îmi stoarce o lacrimă, chestiune personală, probabil. „Întâlnire de gradul trei” e o capodoperă tot cu tema extratereștrilor, apărută când m-am născut, în 77. Spielberg e unul dintre regizorii aceia care au ocupat încet și sigur sertare întregi din memoria/ fantasmele infantile ale generației mele.

Spielberg seamănă și cu un grandios purtător de cuvânt al Hollywoodului, văzut ca o cetate soft-power. Filmele lui cu extratereștri reprezintă o evoluție de atitudine politică, ideologică. Ca să nu mai zic că celebrul Fălci îmi pare încă cea mai bună metaforă (involuntară) pentru neoliberalismul care decola în anii ‘70: stau unii pe o barcă și o fiară misterioasă îi sfâșie pe rând. Nu era niciun rechin alb, It was the economy, stupid! Să revenim la extratereștri.

„Întâlnire de gradul trei” e, de fapt, cu excepția finalului, un film realist, despre America de suburbie, populată de oameni din rândul muncitorimii (unul din personajele principale e electrician) sau clasei de mijloc inferioare. Este un film despre criza familială (destrămarea familiei, criza familială sunt la Spielberg esențiale, vezi „Războiul lumilor”, unde eroul fuge de extratereștrii cei răi tot filmul ca să-și ducă înapoi, la soția de care divorțase, copiii pe care îi avusese în grijă peste weekend).

În fine, acceptați-mi interpretările paranoid-ideologice, dar e un film despre cum o iau oamenii de rând (clasele populare, muncitori, mici funcționari) razna. Electricianul nostru, de altfel, este și cel ales de extratereștri să vină cu ei în călătorie. Din păcate, nu extratereștrii îi răpesc, ci mai întâi îi răpește turbo-capitalismul comunist, iar peste ceva timp, glam-conspiraționismul politic. Era Trump, nu ET.

„Ziua adevărului” nu mai este, bineînțeles, așa de optimist precum filmul făcut acum 5 decenii. Extratereștrii și umanoizii nu se mai întâlnesc ca să pună de un party cu muzică și orgă de lumini. De data asta aflăm că extratereștrii sunt ăia chinuiți, martirizați de un guvern cinic și idiot.

În paralel, conflictele lumii escaladează înspre un al treilea război mondial. Cei care luptă să arate lumii că extratereștrii nu doar există, dar și că sunt un soi de martiri ai elitelor noastre politice și militare, speră că, în momentul în care lumea vede live un extraterestru, totul se va schimba. 

Finalul e incert, slavă Domnului, pentru că, în rest, filmul e un rateu compus ca un puzzle din reușite (câte un rol jucat bine, câte o replică scrisă bine, câte un efect special livrat cu simț de răspundere de Spielberg și o cameră isterică încercând să dinamizeze orice moment, de panică, de meditație, de angoasă).

De ce-mi pare totuși un rateu? Pentru că Spielberg vine cumva în spatele valului conspiraționist, nu mai deține prim-planul, ca-n alți ani. Nu e vorba doar de subiectul „extratereștri”, ci, în general, și de impunerea hollywoodiană a ideii că guvernul cel rău ascunde ceva. Or, adevărata natură a obscenității puterii e că nu ascunde nimic. Trump e adevărul scârbos și gol-goluț, de exemplu. E extraterestrul cu meșă.

Un film prost care merită văzut pentru simplul fapt că e Spielberg. Ne anunță că au obosit până și conspirațiile, destul le-au preluat și s-au hrănit din ele noii ideologi ai extremei drepte și ai acceleraționismului Silicon Valley. Următoarele utopii nu vor mai avea legătură cu extraordinare întâlniri sau cu catastrofale apocalipse. Genul apocaliptic sau SF american era cel care ne oferea optimist un fel de „revelație” care rezolvă problemele prea complicate.

S-a terminat. Poate să apară și extraterestrul lui Spielberg la Realitatea plus și să se certe cu Alexandrescu, deja nu-l mai crede nimeni, adevărații extratereștri sunt noile elite care cred și acționează în numele unor bazaconii care i-ar fi făcut să roșească și pe cei mai comerciali dintre regizorii hollywoodieni.

Și mai merită văzut dintr-un motiv, aici nu fac decât un apel la acea minoritate din generația mea care nu-l suportă pe Lucas și al său Război al stelelor. Spielberg nu livrează basme imperialiste și vrăjeli despre rezistențe spirituale galactice cu jedi – unii care vor să aducă monarhii vechi galactice înapoi (de aia țin cu Darth Vader, măcar nu e cu monarhia).

Întotdeauna Spielberg a livrat o credință ingenuă în reprezentarea unui tipic „american de rând” în situații extraordinare și extraterestre. Și, mai ales, întotdeauna a știut să ascundă în spatele prezentului lumea aceea idiot de luminoasă, imbecil de optimistă, fabulos de esențială: lumea copilăriei.

Mergeți la film.

Mergeți și la Odiseea, măcar să vedeți cum a aruncat cu banii Nolan, de obicei nu-i sparge chiar aiurea.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE