Două cărți de o tristețe copleșitoare, pe care nu trebuie să le ratați. Amândouă vin de peste Prut
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Anul 2022 a adus două debuturi exemplare în proză: Sașa Zare și Alexandru Popescu.
Cuprins:
Despre Sașa Zare, cu al său Dezrădăcinare apărut la Editura Fractalia, ați tot auzit, s-a scris mult. Grupul din care fac parte și autoarea, și editura este destul de vocal. Și asta e foarte bine. Cartea chiar merită atenția.
Despre Alexandru Popescu nu prea s-a auzit în România, pentru că romanul lui Montana a apărut „dincolo de Prut” (Editura ARC). Dar romanul este de top.
De obicei, recomand rar debuturi sau începători pentru că nu e meseria mea. Dar când ceva mă convinge și cred că trebuie, neapărat o fac cu plăcere și chiar bucurie.
Când dai de ceva bun, ești obligat să dai mai departe
Mulți dintre scriitorii „de dincolo” - mă refer mai ales la cei care stau acolo, nu ca mine, care sunt deja „de aici” și plecat când era încă URSS - au multe dezavantaje sistemice. De asta am susținut, când eram la Polirom, nevoia de a publica autori basarabeni încă tineri (pe atunci) - Dumitru Crudu, Sandu Vakulovski sau Iulian Ciocan. Așa cum am avut o mare bucurie citind Tatiana Țibuleac - am bătut la cap toți criticii și prietenii să o citească pe vremuri, când nimeni nu știa pe aici cine-i fata asta. A meritat: sunt numele cele mai cunoscute din proza actuală basarabeană.
Asta e regula de aur: când dai de ceva bun, ești obligat să dai mai departe - e o bucurie să descoperi cărți bune și să împărtășești această bucurie cu alții.
Descoperirea celor doi, a celor două cărți - personal nu-i cunosc - îmi aduce multă bucurie și de aceea vă spun și vouă, cei ce citiți, dar mai ales criticilor să-i ia în vizor. Merită încercat: ca să nu vă pară rău după.
Revenim la cele două cărți.
„Montana”
Montana îl are ca subiect pe tânărul Ion Josan, reporter la un post TV în Maidstone, Marea Britanie, un băiat cu accese de epilepsie care intervin ca o reamintire a lumii din care a plecat, adică din ceea ce numește „Baza”.
„Baza” este casa lui, undeva în Transnistria - Bender, un loc izolat, închis, al proletariatului căilor ferate sovietice: un soi de lume postapocaliptică, iar „dincolo de zid” era o lume aproape interzisă. Avem o lume închisă, dură, cu reguli severe, dar care are „madlena” sa. Aici îl prinde sfârșitul Imperiului și degringolada tranziției. Avem un șir de identități, transformări, iubiri, război, despărțiri și regăsiri pe traseul Transnistria-Republica Moldova-Marea Britanie. Visul copilului era doar un ceas electronic Montana, care cânta.
„Dezrădăcinare”
Dezrădăcinare este scrisă sub forma autoficțiunii, ca un jurnal de confesiuni al Sașei Vlas: tânără queer din Republica Moldova aflată la studii la Cluj. Și aici aveam un spectru de identități multiple, cum bine observă criticul Alex Goldiș: „Tânăra se află într-o permanentă elucidare de sine, fie că e vorba de reluarea unor episoade din copilărie sau din adolescență, de relația traumatizantă cu Alice sau de căutarea identității prin scris. Toate acestea sunt drapate într-un discurs cu mize terapeutice, uneori inserat la propriu în roman prin transcrierea discuțiilor tinerei cu psihoterapeuta Camelia. La nivel strict evenimențial, cartea nu cuprinde evenimente ieșite din comun. În schimb, sub raportul investigațiilor identitare, confesiunea Sașei e atât de expresivă, încât ea reușește să țintuiască cititorul într-un rollercoaster emoțional care îl lasă stors de energie. De aici și disclaimerul de pe prima pagină a cărții, «Această carte are, pe alocuri, conținut care te poate afecta emoțional»”.
Noua sensibilitate
Partea cea mai interesantă este că cele două cărți sunt cumva complementare, dar pe o sensibilitate comună.
Vine o nouă generație de scriitori „de dincolo” care au o cu totul altă experiență decât noi, cei din „soviete” - sunt copiii tranziției de o violență teribilă. Care a lăsat niște traume imense și un anumit tip de sensibilitate. Practic, e ceea ce tot spun eu despre „noua sensibilitate” - e foarte diferită de a părinților lor și a noastră, a celor mai mari, produși în sisteme stabile și sigure.
Noua sensibilitate este marca profundă a celor două cărți.
O altă temă este cea a multiplelor identități, dar de o cu totul altă factură decât cele cunoscute nouă - un soi de „identități fluide emoțional”. În sufletele lor cu un chip aparent angelic se ascund monștrii multiplelor traume - viața lor e precum un curcubeu, care nu este curcubeul păcii și împăcării, ci al depresiilor și traumelor multiple.
Pentru mine este foarte interesantă această multiplicație identitară. Dacă noi, părinții și frații mai mari ai lor, ne frământam cu identități religioase, naționale, sociale, cum am povestit în Sălbaticii copii dingo, ei aduc o gamă și mai largă, amplificându-le.
Ah - foarte bine este prezentată viața rural-urbană. Ambele sunt prezente, pentru că așa e societatea noastră: niciodată nu e clar dacă ești la țară sau la oraș când te afli în Estul nostru. La Popescu avem prezentă și Transnistria, în forma ei cea mai dură, a războiului. Mai avem migrația, avem și România. Avem toate depresiile și traumele aici.
O tristețe copleșitoare
Experiența traumei tranziției e o altă linie dură. Eu am prins în adolescență descompunerea Imperiului - ei au prins descompunerea totală socială și economică. Eu sunt un produs al unui sistem stabil depresiv - ei sunt al unui sistem descompus depresiv. Eu am prins prea multă stabilitate - noi doream descompunerea: „vrem schimbarea!”, urlam noi. Ei au prins doar descompunerea socială, politică, economică și umană.
Aceste cărți chiar ne pot afecta emoțional: sunt cărți de o tristețe copleșitoare. Și de o singurătate care sperie și îngrijorează. Un soi de copiii abandonați, nu doar dezrădăcinați.
Sunt două cărți pe două voci: dar parcă ar cânta aceeași piesă. Ca un duet care nu poate fi confundat - dar vocile sunt distincte.
Susțin în continuare că cea mai interesantă literatură în următoarea perioadă va veni dinspre femei, mai ales, și dinspre periferii. Spun asta de câțiva ani. Iată că cei doi o confirmă. Căutați-i și citiți-i.
fany 09.02.2023, 13:33
După 1989 a apărut o literatură specifică țărilor din estul Europei și se pedalează pe ea de mai bine de 34 de ani. A fost ca o explicație "artistică" la ceea ce avea să urmeze în perioada de tranziție: fuga dintr-un gulag ostil , ruperea cu trecutul comunist etc... Nici filmul nu a rămas mai prejos. Ambele genuri nu au rămas nerăsplătite, caștigăndu-se premii importante la festivalurile europene de film și în literatură chiar un Nobel( vezi Hertha Muller). Asta fac și cei din Basarabia. Mă întreb câteodată dacă în această țară mai locuiește cineva. Măcar în cinematografie , noi mai încercăm și alte genuri, ca de exemplu, Teambuilding. Nu este vreo capodoperă, dar dă un mic semnal de însănătoșire artistică.