Energia României sub Bolojan: între promisiuni, proiecte întârziate și o arhitectură energetică în criză
Urmărește Libertatea in Google Discover
Guvernul condus de Ilie Bolojan și-a început mandatul la 23 iunie 2025. Portofoliul Energiei a fost preluat inițial de Bogdan-Gruia Ivan, care a condus ministerul până la 23 aprilie 2026, moment în care retragerea miniștrilor PSD din Executiv l-a determinat pe premierul Bolojan să preia direct interimatul sectorului.
Cuprins:
- Când factorii globali și fragilitățile locale se întâlnesc pe factura de energie
- Cronologie inversată: când strategia sectorială precede securitatea națională
- Obiectivele anunțate pentru 2027-2030: de la Neptun Deep la 7.000 MW de interconectare
- De la putere instalată la disponibilitate reală: arhitectura anunțată a sistemului
- Cernavodă și Doicești: două vulnerabilități ale extinderii nucleare
- Decalajul dintre retragerea cărbunelui și construirea înlocuitorilor
- Regenerabile fără stocare și rețele: motorul fără cutia de viteze
- Modernizarea rețelelor fără reformă a arhitecturii – o intervenție incompletă
- Paradoxul energetic dezastruos - protejăm factura, dar nu reformăm sistemul care o produce
- Între promisiune și realitate: bilanțul energetic al Guvernului Bolojan
Tranziția politică a fost dublată rapid de o explozie a costurilor pe piața liberă. La debutul mandatului, în iunie 2025, prețul mediu ponderat pe Piața pentru Ziua Următoare se situa la 459,37 lei/MWh, echivalentul a 91 de euro/MWh. Până în august 2026, acest indicator a urcat abrupt la 793,19 lei/MWh, înregistrând o creștere absolută de 333,82 lei/MWh, adică un salt de 72,7%. Evoluția nu a fost una lină, ci marcată de o volatilitate accentuată: media lunară a coborât la 565,05 lei/MWh în mai 2026, a urcat la 694,48 lei/MWh în iunie și s-a stabilizat temporar la 636,46 lei/MWh în iulie, înainte de explozia din august. Această traiectorie ascendentă ridică semne de întrebare serioase privind stabilitatea pieței și capacitatea de răspuns a autorităților.
Când factorii globali și fragilitățile locale se întâlnesc pe factura de energie
Escaladarea prețurilor din perioada Bolojan nu poate fi izolată de un context internațional extrem de ostil. Războiul din Ucraina și efortul european de a elimina dependența de gazul rusesc au ancorat continentul de piața globală a gazului natural lichefiat. În 2026, extinderea conflictului din Orientul Mijlociu și perturbarea traficului prin Strâmtoarea Hormuz au limitat livrările din Qatar, obligând cumpărătorii europeni să intre în concurență directă cu cei asiatici pentru încărcăturile americane. La această presiune s-a adăugat nivelul redus al stocurilor europene, care în septembrie 2026 erau pline doar în proporție de 67–69%, mult sub media ultimilor cinci ani.
Pe plan intern, piața de energie electrică a fost lovită simultan de o secetă severă și de valuri de căldură extremă. Debitele Dunării la Porțile de Fier au coborât în iulie 2026 la aproximativ 35% din normele hidrologice, reducând producția hidroelectrică și creând dificultăți majore în răcirea reactoarelor de la Cernavodă. Sistemul a fost forțat să apeleze masiv la centralele pe gaze și la importuri scumpe, prețul pe piața pentru ziua următoare atingând 155 de euro/MWh la 31 iulie. Peste toate aceste probleme s-a suprapus lipsa cronică a capacităților de stocare și flexibilitatea redusă a sistemului autohton, imposibilitatea de a muta surplusul de producție solară și eoliană către orele de consum maxim, transformând fragilitățile interne într-o presiune directă pe facturi.
Cronologie inversată: când strategia sectorială precede securitatea națională
Pentru a înțelege bilanțul acestei guvernări, este necesar să analizăm modul în care au fost concepute documentele de planificare strategică. Ordinea logică și normativă consacrată de Legea nr. 203/2015 impune ca Strategia Națională de Apărare a Țării să definească interesele, riscurile și vulnerabilitățile naționale, strategiile sectoriale – precum cea energetică – să le traducă în politici specifice, iar programul de guvernare să le transforme în măsuri administrative și alocări bugetare.
În realitatea mandatului Bolojan, această cronologie a fost însă complet inversată. Strategia energetică 2025–2035 a fost aprobată în noiembrie 2024, iar programul de guvernare a fost adoptat în iunie 2025, devansând Strategia Națională de Apărare a Țării 2025–2030, votată de Parlament abia la 26 noiembrie 2025. Deși această suprapunere nu constituie o ilegalitate formală, ea trădează o falie de coerență strategică. A trasa politicile energetice și prioritățile de investiții ale Executivului înainte ca obiectivele fundamentale de securitate națională să fie formal fixate înseamnă a construi o politică sectorială lipsită de o ancoră strategică solidă.
Obiectivele anunțate pentru 2027-2030: de la Neptun Deep la 7.000 MW de interconectare
Programul de guvernare 2025-2028 propune o viziune ambițioasă: creșterea producției interne, dezvoltarea stocării și rețelelor, menținerea unor capacități de rezervă și restructurarea companiilor de stat. Documentul tratează energia drept un pilon de securitate economică și urmărește diversificarea masivă a mixului național.
Miza energetică anunțată de executiv este vastă. În sectorul nuclear, programul promite retehnologizarea Unității 1 de la Cernavodă, construcția Unităților 3 și 4, dezvoltarea reactoarelor modulare mici de tip SMR și realizarea instalației de detritiere. În zona gazelor naturale, strategiile mizează pe valorificarea zăcămintelor din Neptun Deep și Caragele pentru dublarea producției din 2027, alături de finalizarea unor centrale pe gaze ce depășesc 3.000 MW. Componenta de regenerabile fixează ca ținte instalarea a peste 5.000 MW în fotovoltaic și eolian, 3.000 MWh în capacități de stocare până în 2027, parcuri offshore și crearea unei industrii naționale de baterii și echipamente. Tabloul este completat de finalizarea hidrocentralelor blocate, dezvoltarea stocării prin pompaj, modernizarea rețelelor și dublarea capacității de schimb transfrontalier la 7.000 MW până în 2030.
De la putere instalată la disponibilitate reală: arhitectura anunțată a sistemului
În centrul arhitecturii propuse de Guvernul Bolojan se află tranziția de la simpla măsurare a megawaților instalați pe hârtie la garantarea unei producții efectiv disponibile în clipele de criză. Schimbarea de paradigmă este esențială într-un sistem în care dezvoltarea capacităților regenerabile intermitente creează dezechilibre majore între momentele de producție maximă și cele de consum de vârf.
Viziunea declarată pune accentul pe flexibilizarea Sistemului Energetic Național prin integrarea bateriilor, a centralelor hidroelectrice cu acumulare prin pompaj și a grupurilor pe gaze dispecerizabile. Această abordare teoretică își propunea să îmbine decarbonizarea cu securitatea aprovizionării, încercând să aducă în echilibru producția, infrastructura și consumul. La nivel instituțional, programul completează arhitectura tehnică prin promisiunea restructurării companiilor energetice de stat, reducerea birocrației, digitalizarea rețelelor și întărirea securității cibernetice.
Cernavodă și Doicești: două vulnerabilități ale extinderii nucleare
Rămânând un pilon central al strategiei energetice, sectorul nuclear românesc este însă puternic vulnerabil în fața realităților climatice și instituționale. La Cernavodă, funcționarea celor două unități CANDU depinde nemijlocit de apa din Dunăre, utilizată într-un sistem de răcire în circuit deschis. În iulie și august 2026, pe fondul secetei prelungite și al prăbușirii debitului fluviului, autoritatea de reglementare CNCAN a fost nevoită să dispună oprirea controlată succesivă a Unităților 1 și 2 din motive de siguranță. Multiplicarea capacității nucleare pe același amplasament fără lucrări hidrotehnice masive de adaptare reprezintă un risc operațional major pentru deceniile următoare.
În paralel, proiectul reactoarelor modulare mici (SMR) de la Doicești scoate la iveală vulnerabilități grave de guvernanță și gestiune financiară. Deși decizia finală de investiție a fost aprobată de Nuclearelectrica în februarie 2026, raportul Corpului de Control al premierului din septembrie 2026 a dezvăluit un tablou critic: întârzieri de 20 de luni la faza FEED 2, o creștere a costurilor de la nivelul inițial până la 6,5 miliarde de dolari și tranzacții imobiliare controversate. Cu etapa Pre-EPC întârziată și termenul de punere în funcțiune amânat spre 2033–2034, expansiunea nucleară arată că marile proiecte sunt vulnerabile nu doar la capriciile vremii, ci și la eșecurile de guvernanță.
Decalajul dintre retragerea cărbunelui și construirea înlocuitorilor
În sectorul hidroenergetic, reluarea unor proiecte vechi și blocate în litigii – cum sunt Răstolița, AHE Jiu sau Pașcani – nu a reușit până în septembrie 2026 să aducă capacități noi și funcționale în sistem la o scară relevantă. Mai mult, modificările hidrologice afectează atât producția centralelor existente, cât și calculele economice a proiectelor de stocare prin pompaj, care oricum au rămas blocate în stadii incipiente de planificare.
Situația din sectorul termo și al cărbunelui scoate în evidență o eroare strategică majoră. Complexul Energetic Oltenia a fost împins să își închidă capacitățile pe cărbune mai repede decât au putut fi construite centralele pe gaze sau stocarea în baterii. Dintre marile proiecte termo, doar centrala de la Mintia (care este investiție privată) a intrat în faza de teste, urmând ca din capacitatea de 1.700 MW să livreze comercial doar 1.000 MW în 2026. Centrala de la Iernut, a Romgaz, și-a amânat din nou funcționarea la capacitate maximă pentru primul trimestru din 2027. La Ișalnița licitația a fost anulată repetat și redirecționată spre baterii, iar proiectul de la Turceni a fost împins spre 2029. Retragerea grăbită a capacităților ferme pe cărbune, fără a avea înlocuitori funcționali la cheie, a creat un dezechilibru grav în securitatea sistemului.
Regenerabile fără stocare și rețele: motorul fără cutia de viteze
Sursa celor mai mari progrese cantitative din ultimul an a fost și originea marilor dezechilibre din rețea. În primele opt luni din 2026, România a conectat 1.331 MW fotovoltaici și 496 MW eolieni, însă această avalanșă de energie verde s-a izbit de lipsa capacităților de stocare și de imposibilitatea de echilibrare a sistemului electroenergetic. La 1 septembrie 2026, capacitatea de stocare instalată în baterii atingea doar 1.094 MW și 2.310 MWh, dovedindu-se insuficientă pentru a absorbi vârfurile de producție.
Deficiența fundamentală a politicii energetice a fost tratarea regenerabilelor, a stocării și a rețelelor ca proiecte paralele ca și nefăcând parte din SEN. România a accelerat masiv instalarea panourilor fotovoltaice și turbinelor eoliene (cumva motorul sistemului), dar a neglijat complet cutia de viteze, care ar putea fi reprezentată de baterii, hidrocentralele cu pompaj și centrale (termo sau hidro) de echilibrare. Rezultatul a fost apariția unor perioade de surplus masiv de energie imposibil de valorificat, urmate imediat de goluri de producție acoperite prin importuri scumpe. În ceea ce privește transportul energiei, deși Transelectrica a derulat investiții masive de aproape un miliard de lei în 2026 și a aprobat noul plan de dezvoltare a rețelei, ritmul lucrărilor la stațiile de 400 kV și liniile transfrontaliere doar încearcă să recupereze un decalaj istoric în loc să devanseze explozia producției variabile.
Modernizarea rețelelor fără reformă a arhitecturii – o intervenție incompletă
Grave vulnerabilități persistă și în infrastructura urbană de termoficare. În București, rețeaua cu vechimi de peste jumătate de secol a înregistrat pierderi uriașe, estimate la 41% în 2025 și 38% în 2026. Deși ritmul de înlocuire a conductelor a crescut semnificativ, ajungând la 102 kilometri reabilitați în 2026, intervențiile tehnice nu fac decât să cosmetizeze un model instituțional profund falimentar.
Producția de energie termică este gestionată de ELCEN, companie din subordinea Ministerului Energiei, în timp ce distribuția aparține Termoenergetica, societate a municipalității. Această feliere instituțională generează blocaje financiare cronice: în august 2026, Termoenergetica acumula datorii de 1,75 miliarde de lei către ELCEN, la care se adăugau penalități majore. Cu un cost real al gigacaloriei ce se apropie de 1000 de lei și un tarif plătit de populație menținut jos prin subvenții greu de susținut, modernizarea câtorva kilometri de rețea rămâne o intervenție incompletă asupra unui sistem care continuă să piardă resurse masive.
Paradoxul energetic dezastruos - protejăm factura, dar nu reformăm sistemul care o produce
Restructurarea companiilor de stat – de la reducerea aparatului administrativ TESA cu până la 30% la depolitizarea consiliilor de administrație – a rămas în mare măsură o simplă intenție expusă pe hârtie. Guvernul nu a reușit să reorganizeze lanțul energetic într-o structură eficientă, continuând să tolereze companii greoaie cu proiecte întârziate și suprapuneri de atribuții.
Pe piața liberă, răspunsul autorităților la creșterea prețurilor a fost exclusiv unul de natură administrativă. Prin introducerea mecanismului de achiziție centralizată MACEE și prin plafonarea succesivă a facturilor la electricitate și gaze, statul a suspendat semnalul concurențial al pieței. Deși consumatorii au fost temporar protejați de un șoc financiar direct, măsura a acoperit simptomele fără a vindeca boala. Guvernul a cheltuit resurse considerabile pentru a subvenționa facturile scumpite de un sistem neeficient, în loc să urgenteze investițiile în capacități dispecerizabile și stocare care ar fi redus structural prețul energiei pe piață. Guvernul Bolojan a renunțat de acest mecanism (doar pentru energia electrică) dar a tras ponoasele deciziilor proaste din trecut.
Între promisiune și realitate: bilanțul energetic al Guvernului Bolojan
La peste un an de la preluarea mandatului, bilanțul politicii energetice a Guvernului Bolojan, pus în prectică pentru aproape 10 lui de Bogdan Ivan, este marcat de prăpastia dintre intențiile din programe și capacitățile efectiv puse în funcțiune. Arhitectura desenată pe hârtie includea toate ingredientele (aproape) corecte, însă transformarea lor în realitate tehnică a eșuat în punctele critice.
Capacitățile nucleare și hidro rămân expuse schimbărilor climatice, marile centrale pe gaze întârzie să înlocuiască grupurile pe cărbune închise precipitat, iar avântul regenerabilelor fără stocare a agravat instabilitatea rețelei. Marea problemă a acestei guvernări nu este lipsa de investiții, căci șantiere pe rețele sau în parcuri solare există, ci absența unei viziuni integrate. Atât timp cât producția, stocarea, transportul și reglementarea pieței sunt dezvoltate în ritmuri decalate, România va continua să sufere de un paradox costisitor: o putere instalată tot mai mare pe hârtie, dar o lipsă cronică de energie disponibilă exact atunci când consumatorii au mai mare nevoie de ea.
