Experiența într-un azil de bătrâni din cel mai vechi spital al României. „E nevoie de voluntari”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„După ce am umblat să acumulăm și am muncit ca robii, a venit vremea să dăm fără a aștepta ceva în schimb”, scrie unul dintre cei mai cunoscuți ziariști de film din România, Iulia Blaga, care lucrează ca voluntar într-un cămin-spital vechi de peste 700 de ani. Revelațiile din azilele groazei pot ajuta enorm în cazul în care societatea face un pas pentru a ajuta acești oameni, dincolo de ce e obligat statul să facă.
Cuprins:
Am citit în aceste zile multe opinii pertinente despre ce ar trebui să facă statul pentru persoanele vârstnice, dar și despre importanța societății civile și a ONG-urilor pentru ca situații precum cea din Voluntari să nu se mai repete. Aș vrea să mă refer puțin la propria experiență de voluntar într-un azil de bătrâni.
Deși sunt jurnalist, nu aveam de gând până acum să scriu la ziar despre experiența din azil. Dacă o fac, e datorită contextului și pentru că am auzit vorbindu-se și despre responsabilitate colectivă.
Fiecare dintre noi putem ajuta
Merg la căminul spital de pe strada Azilului din Sibiu din luna martie, după ce am citit în cotidianul local „Turnul Sfatului” o invitație lansată de acest azil, care e cel mai vechi spital din țară (atestat documentar în 1292) și care azi ține de Consiliul Județean. Doream oricum să merg, așa că articolul a fost un imbold în plus. La scurt timp după mine, a mai venit o voluntară.
Mă duc la azil de câte ori pot. O ajut pe asistenta socială la atelierul de art terapie pe care l-a inițiat (unde se pictează, tricotează ș.a.m.d.) și care are grupul lui deja format, sau mă fac utilă adaptându-mă situațiilor întâlnite. Dacă nu pot ajunge, o sun pe o doamna cu care am petrecut mai mult timp și îi citesc cărți la telefon (nu mai vede să citească).
E atât de ușor să le faci bucurii! Doamna de mai sus mi-a spus că a dormit bine după ce i-am citit din „Singur pe lume”. Altei doamne, căreia m-am gândit să-i duc „Dama cu camelii”, i s-au umezit ochii și mi-a transmis prin kinetoterapeută că voia să citească această carte.
Unei doamne de pe zona de spital i-am dus o muzicuță pentru că mi-a spus că știe cânta. Orice mic gest le dă sentimentul că nu sunt părăsiți.
Începutul la azil
Prima vizită la azil m-a speriat. Știam de la director că sunt vreo 90 de beneficiari (nu prea îmi place cuvântul ăsta) și, după ce directorul și asistenta socială mi-au arătat primele saloane, m-am întors la o doamnă de 94 de ani (dintre care cinci petrecuți în azil) care începuse să plângă văzându-ne. După o oră am plecat de lângă ea copleșită.
Prima vizită mi-a indicat cea mai mare dificultate a prezenței mele acolo de atunci încoace: nu pot ajuta pe toată lumea.
Și dacă aș sta toată ziua, tot n-aș putea acorda prea mult timp fiecărui pensionar. Dacă ar fi mai mulți voluntari, ar fi infinit mai ușor.
Nevoile pensionarilor din azile sunt mai ales emoționale. Mulți dintre ei au copii plecați din țară, dar și mai dureros e că mulți au copii care nu mai trăiesc. Primesc mâncare bună aici, unde merg eu, dar ei spun că ar fi preferat să mănânce pâine goală, dar să fi rămas în casa lor. Mi-e greu să înțeleg cum e să ți se reducă viața la o bocceluță de haine care nici alea nu-ți mai aparțin, pentru că infirmiera le dă la spălat și poate se rătăcesc, ori le aruncă dacă crede că nu mai sunt bune. Pentru ei, acele haine sunt tot ce mai au din fosta lor viață.
Intrarea într-un azil e un prag pe care femeile îl trec mai ușor ca bărbații, dar depresia îi amenință pe toți, ca pe orice vârstnic.
Depresia vine din neputință fizică, din singurătate, din sentimentul că viața s-a dus și că azilul e anticamera morții.
Zece minute de ținut de mână sunt mai importante decât două ore la televizor
Pe cei mai mulți i-am auzit spunând că își doresc să moară cât mai repede și se întreabă de ce nu-i aude Dumnezeu.
Pe parcurs, am început să îmi formez o strategie mentală care să-mi permită să nu mă încarc prea mult. Când plec de acasă mă rog să îmi apară în cale cine are cea mai mare nevoie de ajutor în ziua aceea. Apoi mă gândesc că zece minute în care ai ținut pe cineva de mână și ai fost cu totul lângă el sunt mai importante decât două ore în care v-ați uitat împreună la televizor. Nevoia lor de contact fizic e la fel de mare precum cea a sugarilor. O îmbrățișare face minuni, credeți-mă.
Încerc și să nu mă gândesc că ieri, de pildă, n-am reușit să mai ajung și la doamna X pentru că doamna Y m-a oprit pe coridor și n-am putut s-o întrerup din vorbit. Vârstnicii din azile au o imensă nevoie să fie ascultați. Nu au mari posibilități de socializare.
Nu știu cum e în alte părți, dar aici, la Sibiu, mănâncă în cameră și ies la plimbare pe terasă sau în curte doar cei care se pot deplasa. În zona de spital, infirmierele scot la aer doamne în scaune cu rotile, dar acelea nu prea vorbesc între ele.
Uneori, vin trupe de teatru și dau spectacole în curte sau se organizează alte evenimente recreative, dar acestea nu pot compensa nevoia fiecăruia de a fi remarcat individual, ca să nu se simtă părăsit, și nevoia de contact cu lumea din afară. („Să vii și la mine!”, mi-a zis într-o zi o doamnă ai cărei copii nu mai trăiesc.).
Infirmierele duc azilul în spate
Conducerea m-a primit cu multă disponibilitate, iar directorul a fost la fel de deschis și când am început să-i spun ce nu mi se pare în regulă, mai ales faptul că unele infirmiere nu sunt prea politicoase, iar pensionarii se tem să spună mai departe pentru că ar putea fi persecutați de cele de care depind.
Infirmierele au cea mai grea muncă, ele duc practic azilul în spate. Multe fac naveta și presupun că toate au vieți grele acasă și consideră că efortul lor nu e apreciat.
Pentru că trebuie și ele înțelese (conținute, cum spun psihologii), am avut ideea unor ateliere de formare ținute de un psiholog, unde infirmierele să-și poată descărca nemulțumirile și unde să înțeleagă de ce e important respectul.
Binele se propagă
Așa a început un lanț al binelui care s-a propagat de la o persoană care a vrut să ajute la alta, iar verigile au fost pe rând prietena mea cea mai bună, care e psiholog în București, o prietenă de-a ei psiholog, un psiholog de la Sibiu care ne-a recomandat alt psiholog care a acceptat să vină împreună cu un coleg dornic să se implice. Amândoi au pregătire în psihodramă.
În această lună dăm drumul în azil acestor ateliere care în timp sper să se extindă și la restul personalului care e insuficient ca număr și copleșit pe diverse grade de munca grea dintr-un azil. Nu în ultimul rând, ar trebui lucrat și cu pensionarii.
Cei doi psihologi, care merg și la centrul de zi Casa deschisă, destinat copiilor din familii defavorizate, au avut ideea să-i aducă pe copii la azil.
Copiii și vârstnicii alcătuiesc perechea perfectă
Prima dată au recitat poezii, a doua oară au jucat Păcălici, table ș.a.m.d. cu pensionarii. A fost un câștig pentru toată lumea. Vârstnicii și copiii relaționează imediat, nu trebuie să faci nimic pentru a-i împrieteni. Și unii, și ceilalți se simt utili. Până începe școala, copiii de la Casa deschisă vor veni săptămânal.
Directorul înțelege și el că reînființarea postului de psiholog e o necesitate și a promis că se va ocupa de asta, deși va mai lua timp. Eu, oricum, o să continui să-l bat la cap. Până acum nu mi-a spus nimeni: „N-ai nicio autoritate să te bagi în treburile noastre”, iar acesta e un lucru pe care îl apreciez și care mă convinge de bunele lor intenții.
Ce am învățat în aceste luni?
În primul rând, învăț să fiu mai tolerantă cu ceilalți și mă străduiesc mai mult să nu judec. Cu toții avem vieți grele și motive întemeiate pentru atitudinile, deciziile și faptele noastre. Am mai învățat că, dacă te duci undeva cu inima deschisă, ceilalți își vor deschide și ei inima.
Apoi, am învățat că un mic gest de bunăvoință provoacă un altul și tot așa. Lucrurile mărunte sunt poate mai importante ca gesturile mărețe.
Căminele de bătrâni sunt la fel de importante ca maternitățile - și nu e nicio figură de stil aici. Azilele nu sunt niște locuri unde te duci să mori oricum. Fiecare om are dreptul să plece din viață împăcat și cu conturile închise, iar ca să se poată pregăti pentru acest prag are nevoie de respect și înțelegere.
Timpul voluntariatului
Am început să bănuiesc și că omenirea a ajuns în epoca voluntariatului. După ce am umblat să acumulăm și am muncit ca robii, a venit vremea să dăm fără a aștepta ceva în schimb.
Că venim pe pământ să ajutăm e mica revelație de când m-am reîntors în Sibiu. Să merg la azil mi se pare infinit mai important decât să scriu despre filme (dar, dacă n-aș fi avut această platformă la Libertatea, n-aș fi ajuns să scriu azi aceste rânduri).
Deci, dacă vreți să ajutați vârstnicii din azile și nu știți cum, mergeți la cel mai apropiat cămin și spuneți că vreți să petreceți puțin timp cu ei, atât cât vă permiteți. Până să așteptăm ca și ceilalți să facă ceva, putem începe să facem noi. Veți fi surprinși de cât de frumos va reverbera gestul vostru.
Foto ilustrativă: Shutterstock
Costin1980 18.07.2023, 10:58
Această femeie lucrează de peste 700 de ani in acel cămin de bătrâni(adică D-na Iulia Blaga)??? Dar câți 'ANIȘORI' are d-nișoara???
laurlaur2180 18.07.2023, 11:11
In nici un azil din Romania nu sunt conditii cat de cat omenesti.
mariussorin75 18.07.2023, 12:38
Oamenii aia au cotizat la stat in timpul vietii, statul unde este in ecuatia asta? De ce e nevoie de voluntari?
durban22 18.07.2023, 12:59
Aceste femei {infirmiere} ar trebui remunerate pe masura, nu alte persoane care stau degeaba si taie frunza la caini !.Voluntariatul la azilele de batrani se practica cu succes in Occident, in special in Statele Unite,se arata destul in unele filme artistice serioase,insa cred ca trebuie si persoane serioase sa le vizioneze !.
pikpik 18.07.2023, 13:22
Azilele din RO sunt lagåre mai degrabå, cu f. mici exceptii sunt unele de lux cu preturi pt. pensionarii speciali cred. Oricum voluntariatul functioneazå bine in alte tåri EU unde persoane de varste diferite isi oferå timpul liber celor ce sunt singuri cu diferite nevoi. Copiii de grådinitå sau elevii ii viziteazå in mod organizat, le cantå sau deseneazå ceva impreunå. Dar in mod obiectiv pot spune cå familiile occidentale sunt f. reci, nu prea tin legåtura, fiecare isi vede de viata lui dupå varsta de 16-18 ani cand se mutå de acaså. NU exitå responsabilitatea copiilor adulti cåtre pårintii lor, statul ii are in responsabilitate, fiecare are viata lui de zi cu zi, nimeni nu locuieste cu pårintii, bunicii in aceiasi caså. Asa ceva a existat in urmå cu 70-80 ani. Dar statul occidental chiar are grijå de ei din toate punctele de vedere. Viata schimbå societatea, våd si in RO schimbåri din moment ce ajung atatia båtrani singuri la azile unde sunt uitati de familie si maltratati de personalul angajat. Trist!