De Ziua Femeii, despre munca chinuită a femeilor de la sat, care sunt privite drept „asistate social” după zeci de ani de trudă la CAP

Încep cu o poveste despre egoismul masculin în formă pură, copilărească. Era 8 Martie. Eram la țară, aveam vreo șapte ani și-mi doream o carte a lui Conan Doyle, nou apărută. Maică-mea mi-a promis că o ia, mai trebuia să aștept două săptămâni, până la salariu. Nu am rezistat. Aveam niște economii, m-am dus la magazinul din sat (unde, da, erau cărți pe atunci) mi-am cumpărat-o, am scris pe ea „La mulți ani, mama, de 8 Martie” și i-am dus-o. M-a pupat, eu i-am smuls cartea din mâini imediat după ce i-am dat-o și m-am apucat de citit. Am făcut și cadoul, mi-am făcut și pofta. Cam așa arată multe din cadourile și recunoștințele masculine de 1-8 Martie.

De ce nu e luată în serios munca de acasă?

Am zis să personalizez cea mai banală dintre povești, povestea uriașei munci informale a femeilor. Pare o bucată biografică, dar nu e, e povestea a sute de mii de românce a căror muncă a fost constant ignorată și de apropiați, și de societate. 

Munca femeilor e oricum diafană, nu se vede nici îngrijirea căminului, copiilor, îngrijirea vârstnicilor. Asta nu e muncă, e „datorie” de familie!, ni se spune. Și unde e cu „morală de familie” și „datorie”, e gratis, desigur. 

Recomandări

Medicii ieșeni vizați de o anchetă DIICOT privind traficul și consumul de droguri au fost antrenați și plătiți pe bani europeni. „Petreceau cu ușa-nchisă în timpul gărzilor!”

Problema e globală, nu doar românească, iar dezbaterea e cât se poate de serioasă – de ce nu e luată în serios munca de acasă? Mai ales că, pe timp de pandemie, a devenit și muncă de birou, și educație pentru copii, și muncă de îngrijire pe care trebuia să o facă „statul cel social”. Nici pandemia n-a adus recunoașterea acestei munci făcute mai ales de femei. Ce a adus pandemia, în schimb, a fost creșterea exponențială a violenței domestice.

„Ioanele mele”

Avem un roman emblematic „Ion”. Aștept o scriitoare talentată să scrie o replică după Rebreanu, după 100 de ani, care să se cheme „Ioana”. Ioana ar fi țăranca ignorată, prinsă între lumi, cea care n-a beneficiat de altceva decât de hămăleală și nerecunoștință în ultima sută de ani.

Amândouă bunicile mele au numele „Ioana”. O bunică Ioană mi-a murit acum mulți ani, am tot timpul în urechi râsul ei hâtru și puțin răutăcios. Era o țărancă având un IQ mult peste medie, te fărâma cu o glumă, era percepută ca fiind o femeie „rece”, dar, de fapt, era insuportabil de deșteaptă și afecțiunea ei crea dependență.

Cealaltă bunică Ioana, dinspre mamă, trăiește, ne vedem regulat, mă întreabă de fiecare dată retoric și ironic-țărănesc „da’ ce zic, mamă, ăștia la televizor?”.

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

Prima Ioană a avut 7 copii, veniți pe lume în două tranșe, înainte și după război (și după prizonierat, bunicul Vasilache fiind rămas ca multe alte mii prin lagăre de muncă sovietice, după întoarcerea armelor). 

Cealaltă Ioană a avut 4 copii. Amândouă au fost la CAP (Cooperativa Agricolă de Producție). Au mai avut și ceva petice de pământ de-al lor, plus ce-a mai venit după Revoluție. S-a redescoperit în anii ‘90 o etapă de „auto-iobăgie”, autoexploatare în numele pământului sfânt al familiei, de fapt, o muncă grea pentru supraviețuire într-o societate care spunea stop modernizării ruralului. Au îngrijit zeci de copii, nepoți, strănepoți, au avut grijă de părinții, socrii lor și, nu în ultimul rând, de bărbații lor.

Zodia lor a fost „zodia informalului”. Bărbatul de la țară a mai prins ceva din munca respectată, fie că a fost dat la școli profesionale, fie că a ajuns chiar pe la învățământ superior, e clar că a avut mai multe posibilități. Un popor întreg feminin rural a muncit însă pe brânci la CAP. CAP-urile, deși primul pas spre modernizare industrială, erau mari înghițitoare de muncă brută și ieftină. Iar munca asta au făcut-o mai ales femeile. O muncă aproape ignorată. Le-a rămas un carnet de lucru și cam atât.

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

Anii ăia de CAP, în cazul celor două Ioane munciți integral, de la facerea „colectivului” până în decembrie 89, le-au adus pensii infime. Pensia minimă (ajunsă acum la 800 de lei) a fost cheia pentru ajutorarea cât de cât reală a acestui popor feminin care a tras din greu. 

O bunică Ioană nu a mai prins pensia minimă, lua echivalentul a vreo 200 de lei pe lună. Cealaltă Ioană a prins marea „revoluție” a introducerii „pensiei minime”. Adică, și dacă ai muncit 3 decenii în CAP,  tot e nevoie de „ajutor” de stat ca să iei pensie minimă! 

Aceste femei mai sunt privite de unii dobitoci ca „asistate social”. Poate invers, statul român a fost asistatul lor social pe care l-au ținut pe linia de plutire cu muncă aproape gratis.

Munca băgată sub preș

Începutul de martie este „dedicat femeilor”. O peltea familist zaharisită, care ni se servește în scopuri comerciale prin presă și pe la supermarketuri de unde putem lua un buchet cu numai 9,99 lei.

Pentru cei care strâmbă din nas când aud „feminism”, tocmai povestea Ioanelor mele arată cât de importantă ar fi o consolidare a feminismului în România. Istoria recentă a cunoscut forme simple de abuz, dar și forme complexe de vampirizare a unor pături largi de populație, mai ales feminină. Și plecatul la muncă în afară a însemnat exploatare diversificată, în funcție de gen. Zeci de mii de românce au stat închise în case cu vârstnici, plătite prost, înnebunite de câte un „șef” mai mult sau mai puțin bun care lua ajutorul de îngrijire de la statul italian, spaniol sau austriac și subînchiria apoi sarcinile către femei din Est. 

Dintre copiii celor două Ioane s-a ridicat o generație cu mai multe șanse, s-au ridicat fiicele lor, care au reușit să plece dintr-o lume care amesteca „ruralul tradițional” cu sărăcia lucie. Cele două Ioane au patronat discret evoluția fetelor și băieților lor, și-au făcut porția lor de datorie fără să ceară nimic în schimb.

Generația femeilor de la țară de peste 60 de ani este dintre cele mai ignorate. Iar cele care mai sunt în viață sunt, iată, „asistate” de statul român. Și pe munca lor s-a făcut uriașa modernizare comunistă, și pe munca lor s-au emancipat generațiile următoare urbanizate. Și, atenție!, pe munca lor au supraviețuit copiii lor plecați pe la oraș și rămași fără locuri de muncă în anii de după Revoluție.

Cele care mai trăiesc nu văd decât cum munca lor s-a cam dus de râpă. Totul în jur redevine cumva primitiv, accesul la educație e mai greu decât pe vremea când maică-mea mergea cu vacile și învăța pentru liceul pedagogic. Ele au fost fața și munca nevăzute ale satului, au rămas și prizoniere unui patriarhat tradițional și prinse într-un contract de muncă fizică în contul căreia se presupunea că măcar copiii lor vor avea o soartă mai bună. Contractul a funcționat prea puțin timp. Destinul lor e o lecție în zilele astea de 1-8 Martie, este o lecție despre cât de talentată poate fi o societate în a băga sub preș un volum uriaș de efort.

Așa că acceptați acest text ca un infim tribut pentru „Ioanele” mele și ale tuturor, acel popor discret de femei care nu a apucat nici beneficiile emancipării, nici beneficiile modernizării, care au dat tot și au primit în schimb chin și ceva asistență socială. Asistență, nu recunoaștere. 

La mulți ani, mamaie Ionica. Mă gândesc tot timpul la matale, bunică Ioană.

Urmărește-ne pe Google News