Patimile unui autor care a scris o piesă de teatru ce nu folosește la nimic
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Am scris o piesă. (Te lauzi, îți faci publicitate.) Cel mai emoționant moment al piesei este... (Finalul! Când scrii „Cortina” și când „cortina” cade în mintea ta de autor, gata ai terminat-o!) Când o trimit la regizori, pe e-mail. Este publicul-țintă al oricărui individ care scrie piese. Fără regizori, dramaturgii nu există. (Dar ei montează numai Shakespeare, Cehov și Vișniec!) Acesta este cel mai emoționant moment al piesei mele. Este un ritual sacru.
Scriu corect adresa de e-mail și încep: „Stimate domnule/doamnă...” (Tu nu cunoști în carne și oase niciun regizor căruia îi trimiți textul. Cum le-ai făcut rost de adresele de e-mail?) „Sper ca mesajul meu să vă găsească bine, sănătos și optimist...” (Ce politețe exagerată! Intră, dom’le, direct în subiect ca un dramaturg american!) „Iertați-mă că dau buzna!” (Ha! Ha! Ești caraghios!) „Am scris o piesă. Dacă aveți timp și dispoziție s-o citiți. Mă interesează părerea dvs.” („Timp și dispoziție”? Cine mai are timp în ziua de azi să citească așa, pro bono, fără niciun interes, gratis? Timpul lecturii costă! Ce crezi tu, că cititul este „muncă voluntară”, este Crucea Roșie?) Scriu în final „Gânduri bune!” și mă semnez. Apăs pe send și piesa mea se duce la destinatar. (Poate intră în spam.)
Asta e cea mai mare bucurie a scrisului. Asta înseamnă că am o piesă și o trimit la regizori. Asta înseamnă că trăiesc, pentru că am ceva de oferit. Asta înseamnă că am creat! M-am îmbogățit cu o altă piesă. (Câtă naivitate! Mai bine învățai să repari mașini de spălat, băgai niște flyere și pliante în cutiile poștale din blocuri, câștigai clientelă, făceai un ban cinstit, neimpozabil.)
Bucuria asta durează câteva clipe după ce trimit piesa. Apoi, mă gândesc că regizorul va deschide e-mailul și va începe să citească piesa. Piesa mea. (Altă naivitate! Regizorii sunt oameni ocupați. Au destule pe cap: repetiții cu actorii care nu-și înțeleg rolurile, discuții cu directorii capricioși, o grămadă de probleme. Ajung acasă și cad frânți de oboseală. Sunt și ei oameni, nu mașini de citit! Numai de textul tău nu le arde!)
Trece o zi, trec două zile, trec trei zile, niciun răspuns de confirmare... (Unul ți-a confirmat după o lună, ceva confuz, probabil că te-a expediat ca să nu-i mai trimiți altădată!) Adevărul este că sunt și destinatari care îmi confirmă și îmi promit că o să-mi citească piesa. Puțini, cam șapte-opt din 30 la care trimit. (Foarte bun procentajul!) Dar niciunul nu-mi spune o opinie despre piesa mea. (Dom’le, ține minte o vorbă a lui Caragiale: „Opiniile sunt libere, dar nu obligatorii!”) Atunci, vine depresia: am scris o piesă inutilă, care nu folosește nimănui. (Caragiale nu avea nici e-mail și nici computer. Scrie și tu precum Caragiale și regizorii o să-ți răspundă.)
Piesa asta pe care am terminat-o seamănă cu... o „piesă” pe care o pun pe tarabă, în piață, dar niciun client nu se oprește să se uite la ea, s-o întoarcă pe față și pe dos, să mă întrebe ceva. Niciun client. (O piesă proastă nu va urca niciodată pe scenă. O piesă bună va fi montată. Pentru că piesele se scriu pentru a fi jucate. Dacă o piesă nu ajunge pe scenă, pe mâna unui regizor, înseamnă că este proastă.) Am muncit degeaba. Fără niciun răspuns, fără feedback, cum se spune, piesa mea nu există. (Există numai în computerul tău. Ca într-un mormânt.)
Cum este să faci lucruri care nu folosesc la nimic oamenilor din jurul tău? (Vezi, ți-am spus să te apuci de reparat mașini de spălat!) Nu m-a pus nimeni să fac o piesă. (Dumnezeu ți-a dat putere s-o scrii, dar ți-a ieșit un text prost.) Suferința eșecului este ca o rană care se cicatrizează în timp. (Trebuie să-ți faci prieteni printre regizori, mai ales printre cei tineri! Să te duci la premierele lor, să-i lauzi, doar sunt artiști și doresc să le dai cu periuța!, să ieși la băute cu ei, la chefuri, să ieși și cu actorii, și cu actrițele, mai ales cu actrițele, să faci parte din lumea lor, s-o înțelegi, s-o simți, să respiri aerul scenei, să muști din lemnul scenei! Teatrul nu este izolare, scârța-scârța pe hârtie, trebuie să fii acolo, cu ei, în lumea lor, fără e-mailuri, fără introduceri politicoase! Teatrul este catharsis.)
Mi-e rușine de ce-am făcut. O piesă. Oamenii mor în războaie, oamenii mor de cancer și de inimă, oamenii suferă în azile și în spitale, iar eu mor de oftică din cauza unei piese nebăgate în seamă. (Ești ridicol, frate!) S-o trimit unui regizor ucrainean, unui regizor rus, unui regizor evreu și unui director de scenă palestinian. Ei să-mi monteze piesa și spectacolele lor să fie atât de puternice și captivante, încât toate armatele să renunțe și să se ducă la acele reprezentanții. Piesa mea să oprească războaiele. Piesa mea să aducă pacea. Iată o piesă care folosește la ceva! (Nu ești bun nici să repari caloriferele de la ONU.) Dar nicio piesă de teatru n-a schimbat lumea.
Măcar să-mi spună că este o piesă proastă! Să-mi spună să nu mai scriu, să mă las de meserie, să mă apuc de altceva! (Tăcerea este de aur.) Tăcerea asta mă ucide. (N-ai murit după atâtea tăceri care s-au lăsat după ce ți-ai trimis piesele pe e-mail.) Cum să învăț să trăiesc cu tăcerile din jurul meu? Mai cu seamă acum, când toți fac zgomote ca să arate că trăiesc, că sunt fericiți și împliniți? Și cât timp să aștept pentru a afla o părere despre piesa mea? O lună, două, un an? Cât să aștept? (Dacă piesa e proastă și neinteresantă, merită să aștepți până la Sfântul Așteaptă!) Cum să învăț să-mi trăiesc eșecurile? Cum să învăț să-mi înfrânez orgoliul și să fiu umil în fața creației? (Te-ai crezut Dumnezeu, dar ești un biet utilizator de e-mail.) Cum să-mi găsesc calea înțelegerii cu propriul meu scris? Pentru că scrisul meu este scrisul pe care mi-l citesc cei din jurul meu. Eu le dăruiesc scrisul, ei mi-l primesc sau mi-l resping. De ce?
Am scris o piesă. (Bravo!) Probabil că nu este locul ei în această lume. (Dă-i delete!) Poate că este un eșec. (Șterge-o!) Poate că a rupt ceva din sufletul meu. (Rupe-o!) Poate că m-a îmbogățit, dar nu știu să apreciez meritul eșecului. (Uit-o!) Poate că, într-o vreme, am să scriu altă piesă. (S-o trimiți prin e-mail. Merită.) Cu orice risc?
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/p_Wk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2U4bU1CcVB3RzU2S2txdDk1ck1xVmdoQ05RTzgxYTg5U2sxemUwWE4uanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Raiul pe pământ! Cum arată casa cu 5 camere a Mirelei Vaida: Living cu perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 € [27 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
laurlaur2180 05.11.2023, 11:05
Orice meserie este riscanta. Poți avea succes sau nu! Dar, poți încerca.
journo 05.11.2023, 12:40
Ia puneti-va in pielea unui regizor care primește lunar vreo 15 texte de cite 59-100 de pagini. In lumea normala se trimite un teaser de 15 rinduri, urmat de un treatment de o pagina. Ambele scrise dupa reguli de publicitate, ca nu autorul si piesa sint in prim plan, ci publicul potential si teatrul care jsi asuma riscul. Explicați scurt de ce merita acest risc si poate merge.
Andreeafunduc 05.11.2023, 13:08
Incercarea moarte n-are! ?
Irinel 05.11.2023, 13:56
Imi place!Riscurile meseriei (cred ca de asta este vorba)
Elye 05.11.2023, 13:59
Mai întâi fă piesa o carte și apoi prezintă cartea....ehhh