Când nu-ți mai recunoști prietenul într-o lume desfigurată de crize și frustrări

În prima clipă, te gândești să nu răspunzi. Au trecut șapte-opt luni de la ultima discuție, în care se plângea de dureri la coloană. Și pe tine te doare. În acest timp, i-ai trimis destule mesaje despre noutățile din viața ta (cărți citite, o carte apărută, o premieră radiofonică) la care nu ți-a răspuns. Tăcerea te-a înfuriat, dar l-ai înțeles: poate n-a avut timp, chinuit de dureri și tratamente. Dar a avut timp să posteze prostii pe Facebook despre ce se întâmplă în lume, ca un propagandist care înghite pe nemestecate. 

În a doua clipă, răspunzi. Închizi cartea și te ridici în picioare, pregătit de luptă. Prima „luptă” cu prietenul tău din acest an. Vocea lui ți se pare ruginită și amorțită. Vocea unui suferind. Te întreabă: „Ce faceți?”. Îi dai răspunsul pregătit: bine. Îți recunoști vocea crispată. „Foarte bine!”, comentează. Adică „foarte bine” că faceți „bine”. Stupiditatea te enervează și nu te poți abține: facem bine ca în a patra zi a anului, ca să știi! El repetă intenționat: „Foarte bine!”

Altădată, vocile voastre zburdau în prima convorbire în Anul Nou: planuri, călătorii, proiecte, multe idei. Acum, îți spune că abia și-a luat medicamentele și face o pauză la Netflix. Și tu ți-ai luat pastilele. Nu-i spui că tocmai citești o carte. Începe să-ți povestească cum a petrecut Revelionul, la o cafenea din apropiere (ți-a precizat numele), care ține pe timpul verii o terăsuță; Oana a dansat până dimineața, iar el a stat cu fundul pe scaun, cu o bericică fără alcool. Ești curios să afli cu cine a dansat nevastă-sa, iar el îți spune că au fost cu gășculița și s-au bucurat de un playlist disco, potrivit tinereții noastre.

Îl întrebi de ce bere fără alcool. Îți răspunde că nu mai bea de când a făcut două micro-AVC-uri. „Aoleu!”, sari. Două, întărește prietenul. Mare ipocrit ești: știi de microaccidente de la un prieten comun din București, dar îi dai prilejul să-ți povestească. O face cu același patos cu care ți-a povestit cândva despre cele două episoade de COVID, deși s-a vaccinat de două ori. Așa simți: că se laudă cu ce-a suferit. Un erou. Și tu suferi de dureri, dar nu ești erou. „Îmi pare rău”, spui, cu un sentiment prefăcut de compasiune. În fapt, gândești enervat: „Tu, prietene, cu toate bolile și afecțiunile tale, o să ne îngropi pe toți, de ipohondru ce ești! O să vii la moartea mea și tot ai să te plângi că te doare spatele, inima și curul!”.

Te resemnezi și-l asculți. Dar îl întorci la Revelion și îl întrebi de ce folosește diminutivele: bericică, terăsuță, gășculiță. O fi de la tratamentul medicamentos? Înghite răutatea și repetă fără diminutive: bere, terasă, gașcă. Mulțumit?

Îți amintești imediat de Revelionul din 2014, când el și Oana au venit în București, pe un ger năprasnic, cu nămeți înghețați, într-o cafenea din apropierea Cișmigiului – cum se numește?, cum îi spune?, memoria te lasă. Ce bine v-ați distrat atunci, pe un playlist care nu l-a lăsat cu fundul pe scaun. La un moment dat, ți-a mărturisit un mare secret: va reveni, în cursul anului, în acest loc. Singur. N-a mai revenit. L-ai înțeles pe prietenul tău, beat și înfierbântat de fetele care dansau pe tejgheaua barului. Era ora patru dimineața… Asta ți-ai amintit, dar nu-i amintești de acel Revelion. În ce hal ați ajuns, în ce hal s-a prăpădit prietenia voastră.

Schimbi subiectul: ce filme a găsit pe Netflix? Îți povestește despre unul care îi place, îi place și Oanei. Puteai să-i spui că ai văzut la cinema „Nuremberg”, cu Russell Crowe în rolul lui Hermann Göring, că toată bula ta de pe Facebook e dată pe spate, numai ție nu-ți place, pentru că recunoști tezele wokiste ale Hollywoodului și preferi „Procesul de la Nuremberg”, cu Spencer Tracy, film din 61, film adevărat. Și-apoi, de ce Hollywoodul ăsta al tău, prietene, nu face filme despre torționarii comunismului, despre Gulag și criminalii lui Stalin? De ce? Dar întrebarea asta n-are nicio legătură cu Netflixul prietenului tău din estul țării. De ce, de exemplu, Hollywoodul nu face un film despre „Marea teroare” din vremea lui Stalin, cu personajul Vasili Mihailovici Blohin, călăul-șef și starul NKVD-ului? Știi cine-i ăsta, prietene? A lucrat la Lubianka și a împușcat peste 10.000 de persoane, „dușmani ai poporului”. S-a pensionat în 53, după moartea lui Stalin, și a trăit cu o „pensie binemeritată” din partea statului sovietic. De unde știi de acest Blohin? Din cartea* pe care tocmai o citești; un capitol întreg este rezervat acestui criminal. Și ce valoare ar fi avut invocarea acestui nume de asasin cu prietenul tău? Ești bolnav? El nu citește cărți, îl ustură ochii; tu nu te uiți la Netflix – n-are rost să te expui la o spălare culturală pe creier. Nu mai aveți nimic în comun, s-a dus naibii prietenia!

Îți recomandă un film. Răspunzi brutal: nu mă interesează. „Păcat”, spune. Apoi formulează câteva urări pentru noul an, ceva cu pace și liniște, dar ține să precizeze că, la ce vede că se întâmplă în lumea asta, numai de pace nu poate fi vorba. Te prinzi că se referă la capturarea lui Maduro de către americani și explodezi: „Trump ăsta este vinovat pentru că nu-ți bate ție inima ca lumea și suferi pentru pacea mondială! Hai, lasă-mă cu mofturile astea progresiste!”. Râzi în hohote. Râzi cu răutate. Râzi ca să te răzbuni pentru că nu te-a întrebat nimic despre durerile tale, despre viața ta. El te lasă să-ți sfârșești hohotele și se retrage cu niște urări specifice. Nu-l crezi, nici el nu mai este dispus să te creadă. 

Închizi telefonul cu tristețe, cu vinovăție, cu furie: s-a sfârșit! Așa veți rămâne: să vă sfârșiți. Caloriferele sunt reci, fără speranță.  

* „Despre cruzime în politică”, Stéphane Courtois (coordonator), Editura Spandugino, anul 2025, pagina 240.            

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE