Prea devreme, prea târziu

Au fost câteva zile, că nu ne putem concentra mai mult, de aducere-aminte. De revoltă mută și, în același timp, de tăcere profundă. Au trecut 30 de ani și nu știm, cu adevărat, cine a tras în noi/voi înainte sau după 22. Ce rost, de fapt, ar mai avea să aflăm adevărul? A fost Crăciunul, vine anul nou, adevărul n-ar face decât să ne strice sărbătorile.

Principiile sunt pentru mașini, pentru roboți. Noi, oamenii în carne și oase, n-avem a ne teme, nu ne ating chestiile astea.

Azi și ieri în cozile nesfârșite de pe Valea Prahovei, ne e bine. Mâine e o altă vreme, un alt timp, la care, râgâind bunăstare, nici nu vrem să ne mai gândim.

În jurul nostru e o țară, pe care nici măcar n-o vedem, n-o ascultăm, nu-i conștientizăm existența. Sunt sute de miliaone de euro înghesuite pe câțiva kilometri de drum. Sute de milioane de euro din care, cu dispreț, ne uităm la casele dărăpănate în care nu vom sta niciodată. „Sărakilor!“.

România, așa cum e ea azi, e în ciuda oamenilor care au condus-o timp de 30 de ani. Și în ciuda celor care vor, nici măcar votați, să o conducă.

În timp ce noi ne aprindem, deja, artificile și ne punem la rece sticlele de șampanie, în timp ce sărbătorim nimic, de fapt, niște oameni hotărâți fac ordine. Niște unii cu mandat limitat, niște cetățeni pe care nimeni nu i-a ales, au luat țara pe proprie răspundere și o fac bucăți.

E prea devreme să ne revoltăm, să ieșim în stradă, să…

Și e, deja, prea târziu.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE