Dacă ne-ar da Elena o băutură din aia

Acum că toată lumea a citit Odiseea lui Homer, după filmul de succes al lui Christopher Nolan, putem cita și episoade care nu au fost băgate în film. Poate pentru că erau prea complexe, distrugeau zvâcul hollywoodian. De exemplu, când, la curtea regelui Menelau, soția Elena, cândva răpită de Paris, începe să-și spună povestea extrem de incomodă. 

Iar povestea este că Elena l-a înșelat pe soțul său, că apoi a vrut să-i ajute pe greci, dar era și cât pe ce să-i dea pe mâna troienilor. Adevăruri extrem de dureroase care totuși nu dor, la care și soțul, și mesenii asistă liniștiți: Elena le pune un drog antidurere în vin, calmându-i pe cei care ascultă povestea. Astfel, poate spune adevăruri extrem de dureroase și nimeni să nu sufere.

Adevărurile care dor și sunt extrem de prezente la noi, zilele astea, ne fac să urlăm și să nu rezolvăm nimic. Ne doare de cum suntem tratați în spitale, urlăm că sunt medicii și asistentele nesimțiți, dar nu urlăm că suntem puțini plătitori de sănătate, pentru că de decenii, mare parte din veniturile noastre sunt la gri sau la negru.

Ne doare de cât de incompetent e ANAF, dar tot nu înțelegem că eficiența nu poate merge la pachet cu închisul ochilor ANAF. Pe de-o parte, plângem că n-adună bani destui, iar ăia, când se apucă să adune, adună de la micile firme și persoane fizice fără spate. Înțeleg problemele de personal ANAF, dar ce-ar fi să mai și cotrobăim turismul, piața închirierilor, piața legumelor și fructelor de bani negri? Cât despre „optimizările” multinaționalelor, știm că nu ne putem apropia.

Vin apoi companii celebre de rating și ne spun ce instabili și proști suntem. Suntem așa de instabili că toate băncile duduie de profit.

Ne doare că școala nu e eficientă, dar nu spunem cât de tare ne părăsim copiii, cât de puțin vorbim cu ei, cât de singuri îi lăsăm ca să căutăm venituri pe unde apucăm. Profesorii sunt tratați cu picioarele și, da, asta se întoarce împotriva elevilor, nu poate fi altfel.

Acest lanț al slăbiciunilor vine din neînțelegerea unui contract social pe care cam toți îl vor fărâmat din diverse motive. Teoretic, vrem un stat care să ne asigure drepturi, practic, nu vrem să plătim nimic pentru un astfel de stat, nu vrem să participăm la organizarea lui.

Însă cea mai dureroasă dintre realități este cum alunecă segmente întregi de populație, alea mai educate, mai cu bani, mai cu poziții privilegiate, într-o zonă de extremă dreaptă care nu mai are de-a face doar cu AUR. Vorba aia, Nicușor Dan păstorește intelectuali care să lustruiască naționalisme de doi bani. Bolojan discută cu Simion și încep să și acționeze la unison, după ce s-au plâns atâția din lumea bună că PSD vrea să se ducă cu AUR.

PSD e un partid de ghiftuiți, mulți deja naționaliști și conservatori, care nu înțeleg complet că singura lor șansă e să rămână orientați puțin către statul social. Dar PSD e, în acest moment, cel mai departe de AUR, cu excepția UDMR, care s-a mânjit destul de balele lui Viktor Orban, iar acum, Hunor o face pe echilibratul. PNL și AUR încep să înțeleagă că sunt frați ideologici, născuți din spumele diasporei, frustrările capitaliștilor autohtoni și ale serviciilor secrete.

Dar ce e mai grav e că fix ăia pe care sistemul i-a avantajat până acum, și din armată, și din servicii, și din justiție, și din administrație, tot ăia acum vorbesc în paralel limba antisistemului. Mai mult, sunt semidocți intelectual și social. Sunt bântuiți de o întreagă pleiadă de noi misticisme, new-age-isme dacice sau hollywoodiene, toate arătându-ne o singură angoasă: aceea a prezervării privilegiilor cu orice preț, chiar cu prețul distrugerii sistemului de sprijin pentru restul fraierilor, care n-au nici țâșpe apartamente în Cluj sau București de închiriat, n-au nici rezerve pentru o lună din care să trăiască dacă rămân fără resurse.

În România, deși e criză guvernamentală, există un distrugător consens filozofic, și anume că statul nu trebuie să fie decât pentru unii care deja l-au supt bine de resurse. 

Certurile sunt niște glume, e ca și cum s-ar certa Gâdea cu Prelipceanu. E ca-n meme-urile în care câinii se latră de după gard, dar când deschizi poarta, tac. Consensul ne omoară, iar consensul începe să se fabrice de la dreapta radicală.

Mulți practică acum mimetism după rețeta de succes Georgescu-AUR. Dar și mimetism după politica lui Bolojan: urăște o categorie și vei extrage aprecieri din felul în care o distrugi! Profesorii, medicii, angajații din administrație sunt urâți. Ba chiar și actorii, muzeografii, orice formă de bugetar. Bolojan e vampirul-șef care trăiește din această ură.

Din acest foc pus aparatului bugetar, cu Bolojan rânjind ca Nero, se atrag susținători inconștienți care cred că ei o duc rău în privat nu pentru că sunt călcați în picioare de patroni, ci pentru că are profesorul spor de dirigenție.

Am tot avertizat că un pol puternic ultraconservator nu va face decât să tot atragă spre extremă și liberali, și „europeniști”, și cetățeni care se cred progresiști, pentru că au o singură spaimă: aia de sărăcie, spaima de a nu fi amestecați cu „poporul nespălat”. Iar poporul (sau categoriile uitate, sărăcite) funcționează după principiul „să ne aciuăm pe lângă cineva care are ca să ne pice și nouă”. Ură și pierderea demnității.

Văd că și Bolojan, și Nicușor tot bagă bani sau anunță proiecte împotriva adevărurilor false. Metode ideale de plătit cohorte de persoane publice pe care le vedeți de 20 de ani ca autorități în românism și în „bine”, în general.

Păi Bolojan minte cum respiră numai dacă te uiți la trilurile lui împreună cu Pâslaru, fabrică de fake news despre legea salarizării. N-am văzut nici un fact-checker pe bani publici să se dea de ceasul morții și să oprească minciunile care alimentează războiul civil împotriva bugetarilor.

„PSD-ul cel rău!”, atâta a rămas din politica lumii bune care vrea viitor europenist. La cum arată lucrurile, cu toate buboaiele din capul lui, PSD-ul e ultimul chemat la masa extremismului. Armonia pe care PSD o acuză e reală între AUR, PSD și USR, vine din dorința de a scoate bani publici spre piața privată pe toate căile, din dorința de a scăpa de angajați care mai au o urmă de drepturi pe care apoi să-i exploateze și mai și. Cum zicea Olguța Vasilescu deunăzi, veniți la noi, dragi investitori, că avem un avantaj, șomerii!

Deci da, ne-ar trebui acea poțiune a Elenei cea întoarsă din Troia care știa că adevărurile dor atât de mult încât, odată spuse, pot distruge tot. Să citim și să luăm aminte. Nu vom putea avea discuția asta acum, asumat politică, cu interesele fiecăruia pe masă, fără să mai plătim atâta presă și ONG-isme pentru propagandă de tip „m..e!”, fără să ne sfâșiem de la primul cuvânt? Atunci, drumul e fără întoarcere. Toată lumea spre extremă dreaptă, toată lumea gata să taie „dur” din alții mai slabi.  

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE