Unde-i meseria de altădată? Două întâmplări bizare ce mi s-au întâmplat în presă și o specie pe cale de dispariție
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Avem interviuri din ce în ce mai rare în presa românească, care se parcurg greu și se uită ușor. Nu mai avem interviuri memorabile. Asta din vina presei, pentru că ziariștii nu-și mai bat capul. De cele mai multe ori, avem de-a face fie cu niște discuții soft, de cafeluță, fie cu interviuri de PR. Există și câteva excepții însă lăudabile. Una dintre ele e în poză.
Cuprins:
În urmă cu un an, m-a sunat o PR-istă ca să-mi propună un interviu cu șeful unei companii care tocmai se pregătea să deschidă o prăvălie în Centrul Vechi al Bucureștiului. PR-ista mi-a subliniat că domnul acordă rar interviuri și, indirect, mi-a sugerat că îmi face o favoare acordându-mi interviul pentru revista la care lucrez.
I-am răspuns fără ezitare că nu mă interesează. PR-ista a fost surprinsă de refuzul meu categoric, cum să ratez o asemenea oportunitate pentru cititorii revistei? Am repetat: nu mă interesează. Pentru că, din capul locul, interviul mirosea a PR: șeful dorea să-și promoveze lansarea prăvăliei prin intermediul unui interviu, iar eu nu aveam chef să joc rolul unui chelner care-l servește.
În vremurile normale ale presei din România, compania putea să cumpere spații de publicitate în revistă și să anunțe cititorii că deschide o prăvălie nouă. Simplu: publicitate! Nu mai trăim acele vremuri pentru că, de mult timp, o bună parte din presa noastră s-a predat, ca să nu zic altceva.
Când în urmă cu ceva timp mi-a apărut o carte, am fost contactat de o ziaristă de la un site cultural cu rugămintea să-i acord un interviu despre noua apariție editorială. Am întrebat-o dacă a citit cartea. Mi-a răspuns: nu. I-am sugerat să mi-o citească și după aceea pot să-i ofer interviul. Nu m-a mai contactat. În schimb, am acceptat să acord un interviu unui alt ziarist, cu întrebările trimise pe e-mail, pe aceeași temă. Din întrebările primite, mi-am dat seama că omul nu citise cartea sau o citise din zece în zece pagini. Probabil că avea o normă de făcut la gazetă (site), așa că l-am ajutat să-și facă target-ul și i-am răspuns fără tragere de inimă.
Aceste experiențe personale n-au nicio legătură cu starea interviului în presa din România. Dar în calitate de consumator pot spune, fără ezitare, că „specia” asta jurnalistică aproape că a dispărut.
Nu mai apar convorbiri în care ideile între intervievator și intervievat să se ciocnească precum bilele de snooker și spectatorii (cititorii) să aplaude frumusețea jocului.
Ziaristul nu se pregătește în prealabil, nu se documentează, nu-și face temele, de aici și senzația de improvizație a interviurilor care mai apar, de teatralitate, de complicitate, o făcătură pe genunchi, o scenetă cu replici banale și final cunoscut, în care nu se produce nicio surpriză, nicio întorsătură de situație, nicio tensiune ideatică, nicio „lovitură de teatru”, mai cu seamă că majoritatea interviurilor se fac cu întrebările trimise înainte. Omul este lăsat să vorbească, spune ce vrea, iar reporterul îl ascultă și dă din cap.
În fapt, interviul trebuie să spună o poveste. Ca orice poveste, trebuie să aibă un conflict (nu un scandal ori o panaramă), o tensiune, o energie care să-i poarte de cititori/telespectatori. Dar mai trebuie să aibă și autenticitate, de ambele părți. Pentru că autenticitatea poartă firul poveștii.
Două extremități
Avem interviuri din ce în ce mai rare, care se parcurg greu și se uită ușor. Nu mai avem interviuri memorabile. Asta din vina presei, pentru că ziariștii nu-și mai bat capul. Pregătirea unui interviu costă și este cronofagă. Mult mai comod este să se pescuiască de pe rețelele de socializare ce-a postat cutare politician, ce-a postat cutare vedetă de showbiz.
Avem de-a face cu niște discuții soft, de cafeluță, pentru că și ziariștii sunt din generația „fulg de nea”. Parcă n-au curajul să abordeze personaje dificile și nici n-au cheful să pregătească temeinic un interviu. Poate că n-au nici talentul de a stârni ideile interlocutorilor.
La cealaltă extremitate a interviurilor călduțe, de PR și imagine, se află atacurile de mahala, executate la comandă, mai ales în cazul televiziunilor de știri care dețin majoritatea audienței. Invitatul nu este lăsat să vorbească, reporterul montat este pus să execute, să-l linșeze, să-l calce pe față. Dar și aceste practici, care n-au nicio legătură cu interviul de presă, au devenit foarte rare. Spre dezamăgirea mahalalei.
În locul oamenilor de interviuri au apărut moderatorii. Cel puțin pe televiziune, publicul îi consumă pe moderatorii și pe invitații acestora. În decursul anilor, găștile și triburile de analiști, comentatori și dătători cu părerea se îngrămădesc în studiourile fiecărei televiziuni. Sunt câțiva comentatori, mai ales sociologi cu agende precise, care au norocul să fie invitați de pe o seară pe alta la diferite televiziuni. Sunt norocoși. Alți invitați își tocesc cuvintele la aceleași televiziuni, pe contracte, seară de seară, eșuând pe plaja platitudinilor.
Iohannis, președintele care fuge de interviuri
Oamenii politici s-au prins demult că interviul poate fi o capcană, de aceea preferă postările pe rețelele de socializare și aparițiile la televiziuni. Ei ocolesc interviurile. Un exemplu celebru este președintele Klaus Iohannis. Ar trebui pus un premiu consistent (în dolari), în comunitatea presei, cu figura președintelui: „Wanted”, pentru cel care va reuși să facă un interviu față în față, măcar pentru un sfert de oră.
Televiziunile au devenit niște tribune ale politicienilor care își toarnă discursurile, rareori deranjați de moderatori.
Nu-i mai puțin adevărat că și ONG-iștii, activiștii în diverse cauze și experții în felurite domenii beneficiază din partea presei electronice de aceleași favoruri. Ei apar fără să fie deranjați și ne învață cum să mâncăm sănătos, cum să aruncăm PET-ul la tomberon, cum să citim, cum să scriem, cum să trăim în armonie și cu drag de semeni, cum să protejăm urșii, apele și pădurile… Lumea politicienilor și activiștilor monologhează.
În mediul de business, managerii au un plan de apariție în presă, ca să reprezinte imaginea companiilor și afacerile pe care le conduc. Au un plan și un buget. Planul trebuie realizat, bugetul trebuie cheltuit. Aparițiile în presă se plătesc. Managerii și PR-iștii acestora sunt dispuși să răspundă la orice întrebare, n-au nimic de ascuns (chipurile!), dar doresc întrebările cu mult timp înainte, dacă interviul este față în față, și doresc să vadă interviul (PDF-ul) înainte de publicare… ca să nu existe greșeli! Lumea corporatistă este obsedată de imagine.
Interviuri din care nu vei afla nimic
În presa culturală, se practică interviurile de PR, între prieteni, pe interese, pe simpatii, rezultând niște discuții superficiale și plictisitoare. Când un interviu începe cu „dragă domnule Popescu, ce mai faceți…?” sau „dragă Georgescule, care sunt proiectele tale de viitor…?” , poți să fii sigur că n-ai să afli mare lucru dintr-un astfel de dialog. Pentru că interviurile între prieteni sunt eșecuri jurnalistice pentru public, dar ciubucuri pentru partenerii din această afacere. Ce să aștepți de la un interviu într-o revistă de cultură care debutează cu următoarea întrebare: „Povestește-ne, te rog, despre copilăria ta. Care erau pasiunile tale? Cum îți petreceai timpul liber?” Avem de-a face cu o ședință la psihoterapeut? Astfel de curiozități din partea jurnalistului sunt puerile.
Totuși, în presă culturală mai activează trei jurnaliști care onorează cu pricepere și talent fiecare interviu pe care-l fac: Cătălin Ștefănescu, Ovidiu Șimonca și Cristian Pătrășconiu. Cred că elementul comun al acestor nume, dincolo de pregătirea profesională, este curiozitatea.
Un interviu valoros nu este acela în care persoana luată la întrebări este „valoroasă”, ci acela în care ziaristul are un neastâmpăr întreținut de curiozitate. Iar această curiozitate, transferată cu inteligență publicului, conduce, până la urmă, la un interviu memorabil.
Din păcate, parcă nimeni din societatea românească nu mai vrea să accepte dialogul și confruntarea într-un interviu. În schimb, avem un zumzăit adormitor al multor monologuri.
Andrissima 16.09.2023, 13:43
M:(
Andrissima 16.09.2023, 13:44
:(
Mada21 16.09.2023, 18:04
Interesant articolul
Vrajitoarea 16.09.2023, 18:57
Pentru că foarte puțini dintre noi mai citim, nici cultură generală nu mai avem! Jurnaliștii fac și ei parte din categoria de necititori de aceea și reportajele sau discuțiile televizate te lasă mască!
sofgabp 16.09.2023, 20:41
"Cred că elementul comun al acestor nume" ar mai fi si varsta - sunt aceeasi generatie. Incet-incet dispare o lume, in care profesionalismul conta - cel putin pentru jurnalisti. Probabil ca a contat si faptul ca si-au inceput cariera in anii 90, ani de maxima libertate pentru jurnalism, daca ne raportam la ce a fost inainte si dupa.