Ce avantaje au obținut Rusia și China în urma războiului din Iran

Cum niciuna dintre părți nu a obținut o victorie rapidă, decisivă, partea cea mai puternică (SUA și Israel) dorește să prelungească lupta, pentru a menține efectul de descurajare și a justifica costurile intervenției, în timp ce partea mai slabă (Iran) își propune să supraviețuiască, recurgând la tactici inegale, precum războiul de guerilă, acte teroriste sau diverse alte forme de sabotaj. Într-un război asimetric, inamicul mai slab, concentrându-se pe vulnerabilitățile adversarului, poate provoca pagube substanțiale părții puternice. Blocarea Strâmtorii Ormuz de către Iran, care aduce deservicii majore SUA și pieței globale de energie, reprezintă a componentă a acestui război asimetric.

Simpla supraviețuire a regimului, chiar dacă slăbit, devine astfel un succes strategic pentru Iran, iar doctrina militară de rezistență a Teheranului în jurul principiilor războiului asimetric a fost creată, atât în plan intern, cât și extern. La nivel regional, Iran se bazează pe faimoasa axă a rezistenței, o coaliție informală – care, alături de Iran, include Hamas în Gaza, Hezbollah în Liban, Houthi în Yemen și părți din Forțele de Mobilizare Populară (PMF) din Irak – și a fost creată ca să ocolească sancțiunile internaționale și să producă pagube la nivelul întregii regiuni.  

În perioada președintelui George W. Bush, sentimentul de adeziune al statelor vestice a fost unul puternic, războiul împotriva terorismului din Irak, chiar dacă tot unul asimetric, a fost lansat cu o misiune clară din partea coaliției statelor din Vest. În prezent însă, actorii statali implicați în conflictul din Orientul Mijlociu joacă mai degrabă într-o stare permanentă de ceață de război, de confuzie, la nivelul de atingere a obiectivelor strategice. Alianța transatlantică este mult mai fragmentată decât era acum 20 de ani și nu mai funcționează ca o forță militară unită.

De ce acest război este definit de impredictibilitatea specifică ambiguității strategice 

În termeni generali, ambiguitatea strategică se referă la utilizarea intenționată a unor comunicări sau poziții politice vagi, schimbătoare sau deschise interpretării, în scopul atingerii unor obiective strategice specifice. Faimosul strateg al Chinei imperiale, Sun Tzu, în „Arta războiului”, sfătuia liderii militari să „fie extrem de subtili, chiar până la punctul de a fi fără formă”, argumentând că incertitudinea ar putea servi ca o armă puternică în sine. Într-un astfel de context al incertitudinii, evaluările analiștilor privind evoluția războiului merită abordate cu precauție și umilitate, așa cum sugerează o reflecție a CIA. 

Ambiguitate strategică în raport cu obiectivele asupra Iranului poate fi observată în relația SUA-Israel. După cum a susținut Tulsi Gabbard, directoarea Comunității de Informații americane, cele două state urmăresc scopuri diferite, iar la un moment dat, există riscul ca ele să devină divergente. 

Ambiguitate se observă și în strategia ambivalentă a Israelului pe care o menține în raport cu Rusia, a Rusiei în raport cu partenerul său Iran (nu aliat) sau a statelor din Golf în raport cu cele două mari puteri, Rusia și SUA. 

Dacă, inițial, leadership-ul politic american a justificat intervenția militară asupra Iranului cu principalul scop de a distruge capacitățile Iranului de a produce și lansa rachete balistice, guvernul israelian s-ar fi concentrat mai mult pe eliminarea conducerii iraniene și destabilizarea, pe cât se poate, a regimului. 

În principiu, războiul este lansat pentru atingerea unui obiectiv politic asumat. Or, Administrația Trump, la fel ca în cazul războiului din Ucraina, nu își asumă o strategie coerentă pentru Orientul Mijlociu. Dacă Casa Albă nu stabilește un obiectiv clar, devine puțin probabil să transforme intervențiile militare într-o victorie decisivă pe câmpul de luptă. 

Mai mult, războiul din Iran îi poate aduce costuri politice mari lui Donald Trump, în cursa electorală din acest an dintre democrați și republicani pentru bătălia celor două Camere din Congres. În timp ce pe premierul Benjamin Netanyahu mai degrabă îl avantajează acest conflict, reprofilând Israel drept o putere regională în ascensiune, care reușește să își crească influența în Orientul Mijlociu, după eșecul de a preveni atacul terorist al Hamas din octombrie 2023. 

Un război asimetric pe termen lung îi poate fi fatal politic lui Trump, având în vedere că americanii de rând au criticat virulent, de-a lungul timpului, războaiele nesfârșite ale Americii, care au adus moarte în rândul soldaților americani. În timp ce lui Netanyahu războiul i-ar putea aduce reabilitarea în ochii electoratului israelian, având în vedere că regimul de la Teheran reprezintă, timp de decenii, o amenințare existențială pentru Israel. 

Dacă războiul se va prelungi până în punctul în care îi va aduce numai dezavantaje în plan intern lui Donald Trump, Washingtonul s-ar putea retrage rapid din război, lăsând Israelul să gestioneze singur amenințarea iraniană, scenariu care l-ar dezavantaja pe Netanyahu. 

Israel ar putea obține avantaje din partea Rusiei, sabotând astfel Ucraina 

În același timp, după izbucnirea războiului la scară largă al Rusiei împotriva Ucrainei, Israelul a urmărit în mod constant o politică de ambiguitate strategică în ceea ce privește Rusia. În timp ce majoritatea țărilor occidentale au impus sancțiuni usturătoare Rusiei, Israelul a optat pentru o reacție ambiguă, care nu a avantajat Ucraina și a dorit menținerea relațiilor de cooperare cu Rusia. Guvernul israelian a susținut că această poziție se datora unor considerente pragmatice de securitate – în special prezenței militare semnificative a Rusiei în Siria, unde Israelul desfășoară în mod regulat operațiuni împotriva unor ținte legate de Iran – și nu unei alinieri ideologice cu Moscova.

O relație pragmatică, tranzacțională dintre Tel Aviv și Moscova ar putea însemna, într-un scenariu de criză, limitarea ajutorului oferit de Vladimir Putin regimului de la Teheran, în schimbul unor avantaje pe care le-ar putea obține liderul de la Kremlin, din partea lui Trump, prin intermedierea unor canale de comunicare de către Netanyahu, în legătură cu războiul din Ucraina. Interesul Israelului este să distanțeze Rusia de Iran. 

La rândul său, în ultimii ani, Moscova a reușit performanța să mențină legăturile cu Israel și, în același timp, să aprofundeze cooperarea cu Teheranul și actorii proxy non-statali, care sunt ostili intereselor israeliene, Hamas, Hezzbollah și Houthi. 

În aceste condiții, Moscova mai degrabă preferă o politică tranzacțională, cinică, de negociere, pentru obținerea unor avantaje tactice, rapide în raport cu războiul pe care îl poartă în Ucraina, decât să se poziționeze total de partea Iranului. 

De altfel, șantajul rusesc a început deja: Moscova a propus, recent, Statelor Unite un acord reciproc, potrivit căruia Kremlinul ar înceta să mai furnizeze evaluări de intelligence Iranului – cum ar fi coordonatele exacte ale forțelor militare americane din Orientul Mijlociu -, dacă Washingtonul ar înceta să mai furnizeze Ucrainei informații despre Rusia.

„Moscova va continua să considere Iranul un partener important și nu se preconizează că va acționa în sprijinul intereselor de securitate ale Israelului, deși, în teorie, ar putea servi drept canal de comunicare cu Teheranul. Privind în perspectivă, dacă programul nuclear al Iranului nu va fi dejucat în cadrul actualei campanii militare, este probabil ca Rusia să încerce să se implice în discuțiile privind un viitor acord pe tema nucleară. O astfel de evoluție ar putea complica lucrurile pentru Israel, întrucât Moscova nu este dedicată intereselor israeliene”, argumentează o analiză INSS.

Rusia dorește să devină mediator între statele din Golf și SUA

Din perspectiva Kremlinului, un scenariu negativ privind evoluția acestui război ar însemna colapsul total al actualului regim iranian, pentru că, pe termen lung, Moscova ar pierde un partener important care, alături de Coreea de Nord și China, se opun, de principiu, ordinii mondiale conduse de SUA.

 Poziția Rusiei în acest război în relația cu Iranul este așadar a unui partener din culise, cu un interes în prelungirea conflictului și cu un set de instrumente selective pentru a-l realiza. 

Interesul Moscovei a fost să își susțină partenerul iranian din punct de vedere politic, în momentul în care SUA și Israel au lansat atacul militar, încercând, în același timp, să se poziționeze drept un actor mediator în regiune.

În această notă, poate fi interpretat și ajutorul lui Putin oferit Washingtonului în calitate de mediator în relația de negociere cu Iranul. Trump a respins însă această propunere, afirmând că Putin „ar putea fi de mai mare ajutor dacă ar pune capăt războiului dintre Ucraina și Rusia”. 

Paradoxul constă în faptul că, în același timp, Putin are interesul ca Trump și facțiunea MAGA să nu piardă puterea în Congres, în urma alegerilor (midterms) ce vor avea loc în toamna acestui an, întrucât președintele american a jucat mult în favoarea Rusiei în timpul negocierilor dintre Ucraina și Rusia. Dar Casa Albă nici să nu obțină o victorie decisivă asupra regimului de la Teheran. 

În același timp, merită amintit faptul că, în ultimii ani, din cauza sancțiunilor economice ale Europei, Rusia a căutat să dezvolte relațiile bilaterale cu statele din Golf, care au devenit victime colaterale ale războiului de gherilă dus de Iran, prin atacarea bazelor militare americane aflate pe teritoriul acestor state. Rusia dorește să devină mediator și între aceste state, Iran și SUA. 

Care a fost câștigul pe termen scurt al Rusiei și Chinei 

De la atenția internațională acordată acestui nou conflict, la consumul de arme, direcționat spre Orientul Mijlociu, până la criza energetică, războiul din Iran a adus beneficii nesperate Moscovei. Creșterea prețurilor petrolului reprezintă deja un avantaj pentru Rusia, având în vedere că exportul de petrol este principala sursă de venit care susține războiul din Ucraina. O victorie pe termen scurt, pentru Rusia, a fost când Statele Unite au decis să ridice temporar unele sancțiuni asupra petrolului rusesc pentru a limita șocul energetic pe care l-au declanșat. 

În plus, actele iraniene de sabotaj din Golf avantajează poziția Rusiei ca furnizor important de energie pentru China, pentru că exporturile rusești către China se bazează pe o infrastructură mai stabilă, care nu depinde de rutele maritime sau de Strâmtoarea Hormuz.

În plus, nu numai Rusia a căpătat avantaje în urma acestui război, dar și China. Fostul diplomat american, Ivo Daalder, atrage atenția și asupra acestui aspect. În această perioadă, China învață lecții de la Iran.

„În timp ce Strâmtoarea Ormuz este închisă pentru transporturile de petrol către multe țări, China continuă să primească petrol, întrucât Iranul a permis tranzitul unor petroliere cu destinația China. De asemenea, armata americană este, încă o dată, împotmolită în Orientul Mijlociu, consumând timp și muniție prețioasă în acest conflict. Deși China este cu siguranță afectată de șocurile economice globale, s-ar putea să nu fie într-o situație atât de gravă pe cât s-ar putea crede… Cu cât SUA utilizează mai multe muniții în Orientul Mijlociu, cu atât mai puține sunt disponibile pentru o eventuală situație de urgență în regiunea Indo-Pacific. Cu cât China se apropie mai mult de Iran, cu atât poate învăța mai multe despre cum să contracareze tehnologia și munițiile americane”. 

Este deja bine cunoscută strategia Chinei în Orientul Mijlociu, de a ocupa vidul de putere pe care l-au lăsat SUA în regiune. Retragerea trupelor americane din Afganistan, în anul 2012, a dus o colaborare economică mai strânsă între Kabul și Beijing. Iar sancțiunile americane impuse Iranului au împins Teheranul într-o relație energetică strategică cu Beijingul. 

De asemenea, relația bilaterală dintre China și Arabia Saudită a fost îmbunătățită în ultimii ani, China jucând rolul de mediator în normalizarea relației dintre Arabia Saudită și Iran, ce a pus capăt unei rupturi între cele două state care persista din anul 2016. Considerat un aliat american în regiune, Arabia Saudită a încercat, în timpul celor patru ani de război din Ucraina, să își extindă influența în afacerile externe, dincolo de parteneriatul strategic cu SUA, consolidându-și în același timp și relația bilaterală cu Rusia. Nu întâmplător, Riad a fost locul preferat de Rusia în medierea unor întâlnire americano-ruse în vederea negocierilor de pace privind războiul din Ucraina. În această perioadă, Arabia Saudită s-ar arătat iritată de atacurile iraniene de pe teritoriul său și va fi și un actor regional important care va înclina balanța războiului. 

În tot acest context plin de interese divergente, rămâne de văzut cum va exploata China, în favoarea sa, noile vulnerabilități geostrategice, sub ambiguitatea densă a ceea ce se cheamă ceață de război. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.