În plină criză strategică, sâmburele renașterii. De ce reînarmarea UE este oxigenul unei economii comunitare penalizate de datorii și cheltuieli sociale nesustenabile

Dacă părțile fac împreună comerț bazat pe reguli acceptate, de ce s-ar mai ajunge la conflict armat? În fapt, liniștea eternă e de căutat doar în cimitire… Istoria reală – derivată atât din rațiunea și capacitatea de cooperare, cât și din violența (intra)specifică lui homo sapiens – a produs o continuă alternanță între război și pace. Sau mai bine spus, a oferit anumitor generații pacea, doar ca interludiu între două conflicte armate. Și mai decepționant pentru autoportretul nostru colectiv e că evoluția tehnologiilor nu s-a limitat niciodată la ameliorarea vieții materiale a comunităților umane: ea a motorizat la fel de sistematic apetitul de cucerire, supunere, distrugere și dominație. 

Periodic, realiștii își iau prodigios revanșa, amintindu-ne (și demonstrându-ne tuturor) că morala e cel mult tangentă cu politica și că voința de putere nu e fantasma izolată a nihilistului Nietzsche, cât expresia unui demonism incurabil. 

Culmea e că până și est-europenii de vârsta mea, care au prins aproape trei decenii de comunism real (și de Război Rece), au putut crede în iluzia păcii veșnice de după ultima conflagrație mondială, încheiată în 1945. URSS se prezenta drept „bastionul păcii”, iar Ceaușescu ne-a împuiat urechile cu paradoxala lui „luptă pentru pace”, însoțită de obsesia „dezarmării nucleare”. 

După ’90, ni s-au dăruit alți 30 de ani (plus) de pace reală, așa că nu-i de mirare dificultatea cu care ne trezim la realitatea războiului readus de Putin în inima Europei. Sau la contrarealitatea izolaționismului lui Donald Trump, care privatizează hegemonia americană pentru ca dividendele păcii să fie scump plătite (o adevărată „taxă de protecție” geopolitică și nici ea absolut garantată, dacă e să fim sinceri). 

Personal, nu cred că Europa e slabă, etern dependentă de tehnologia militară americană, incapabilă să reintre în cursa pentru dezvoltarea inteligenței artificiale și condamnată la o diviziune politică de care băieții răi – China, Rusia și SUA viriloid pragmatică a vioiului octogenar de la Casa Albă – vor profita ca de o victimă desemnată. 

Cred că Rusia și China nu vor fi atât de tari, încât să atace UE în următoarele două decenii. Iar clopoțelul de trezire a funcționat pentru toate capitalele statelor-membre. Vom fi nevoiți să gestionăm atât interesul de a nu rupe relația transatlantică (și asta mai ales „pe vremea” lui Trump), cât și să ne reînarmăm, ceea ce e deja proces în curs, nu proiecție birocratică printr-o direcție generală a Comisiei Europene. 

În 2026, cheltuielile militare ale statelor-membre NATO vor însuma 2,9 trilioane $, din care America va asuma o treime. Rheinmetall, cea mai mare companie germană de apărare, a deschis la Hanovra cea mai mare fabrică de muniție din lume (construită în doar 15 luni, cu 500 milioane de euro). Prin 2027, unitatea aceasta va produce 350.000 de obuze de artilerie anual. În 2013 (Germania idilei Merkel-Putin), acțiunea Rheinmetall costa 37 de euro. 

În octombrie anul trecut, ea valora deja 1.700 de euro, în vreme ce firma cumpărase fabrica spaniolă Expal și se pregăteșe să deschidă noi fabrici în Ucraina, Bulgaria, Lituania și România. Prin programul SAFE, UE s-a pregătit să investească până la 800 de miliarde de euro (termen: 2028), din care doar Germania va acoperi 215 miliarde. 

Sunt cifre mari, care măsoară noua precauție strategică a blocului comunitar și vor dinamiza creșterea economică aplatizată de crizele succesive (de la cea financiară, importată acum peste un deceniu din America, până la Covidul „chinezesc”). Sunt și procese complementare, simultane: reînarmarea va pretinde noi pași către federalizare, plus restructurarea statului social și reducerea birocrației. Fiecare stat-membru va trebui să se bată pentru o parte cât mai mare din aceste fonduri de reînarmare pentru a-și stimula economia și sperăm că liderii de la București vor pricepe că nu se pot limita la avantajul inerent al poziției noastre geografice. 

E de ajuns să ne sincronizăm cu partenerii europeni majori (Germania, Franța, Italia) și să participăm la proiectele lor autonome, dublate de cele în conlucrare cu giganții americani (începând cu Lockheed Martin). Și nu doar în muniție, pulberi, blindate mici sau drone, ci și în construcția navală, unde portul Constanța oferă un potențial imens. Nu ne place, am fi preferat eternizarea Europei sociale, cu fine dileme legate de „gender fluidity”, dar iată că Rusia lui Putin (care e deja o economie de război) se reînarmează cu o viteză și amploare care ne condamnă la reacții foarte prompte și energice. 

N-am fi zis acum zece ani că următoarea provocare existențială pentru lumea euro-americană e chiar iminentă, dar acum ea ne privește direct în față, dovedindu-ne că optimistul „sfârșit al istoriei” se amână, în vreme ce rivalitatea civilizațiilor se adâncește vertiginos, obligându-ne să dezvoltăm o capacitate de descurajare fără precedent. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE