Mit și realitate în viața la țară. Scurt examen al mișcării neoruraliste 

Mitul, da, există, și e cel arcadic. Arcadia era o izolată zonă din Peloponez, unde vechii greci credeau că viețuiesc – anturați de turme, în sunet de flaut, printre izvoare cu nimfe – zeul Pan, Hermes cel iute de picior și orgiasticul Dionysos.  Prin secolul al III-lea î.Hr, Teocrit din siciliana Siracuza a scris (cel dintâi) poeme despre lumea cântului pastoral melancolic, așa cum Virgiliu (în faimoasele Bucolice) își punea eroul să deplângă expulzarea de pe moșia natală: tema va rezista până la Emil Cioran! După ce fusese integrată, cu priviri stoice, în pictura unor Claude Lorrain, Constable sau Nicolas Poussin („Les bergers dArcadie”/1637). Nu-și are locul aici întreaga istorie a duhului pastoral, suficient fiind să amintim că secolul al XVIII-lea i-a mărturisit apogeul, pregătind terenul pentru „Bunul sălbatic” inventat de Rousseau, dar și pentru eșafodul Mariei-Antoaneta. Blazonul neoruralist se poate împăuna și cu mari filozofi ai spiritului dionysiac (precum Nietzsche) și cu gânditorii critici ai lumii dezvrăjite (de la Max Weber încoace). 

Cetatea (deci zidul defensiv, care apără arhive) nu putea să apară fără agricultura din zona extra murros, așa că ireductibila opoziție sat-oraș (care-i obseda pe inginerii sociali comuniști) e o făcătură. Venind însă mult mai aproape de noi, găsim rădăcinile culturale ale elanului neoruralist în mișcarea ecologistă, subcultura hippy din California anilor 1960/1970, sau în ampla operă a unui Wendell Berry (n. 1934) care denunță industrializarea agriculturii și descrie lucrarea pământului în termeni etico-spirituali, însoțindu-se cu gânditorii „descreșterii” programatice, pentru că nu există creștere infinită… Zona e puțin obscură, pentru că – așa cum dovedesc scrierile lui Ivan Illich (+2002) – toate filozofiile „telurice”, reacționare și arcadice frizează nu doar utopia, ci și nazi-fascismul cu felinar eugenic. Asta nu trebuie să ucidă mișcarea, ci să-i dea un plus de luciditate. „Noi” (neoruraliștii) apărăm, de fapt, viziunea minimalistă („less is more”) cu toate declinările ei sapiențiale. 

De ce continuă să se mute lumea la țară nu-i greu de stabilit. Pe lângă factorul „natură” și atracția pentru comunitatea mică, unde chiar poți interacționa, e vorba de evidența că proiectul urban („burghez”) și-a cam atins limitele: un hectar în Europa Centrală costă de peste 50 de ori mai puțin decât un mic apartament la Paris sau Barcelona. Pandemia de Covid a extins telemunca (și serviciile de curierat), dar și anxietatea vieții în marile orașe poluate, aglomerate și (tot mai) murdare. 

Spre deosebire de prietenul meu Andrei Caramitru – un apologet „furibund” al urbanizării ca singură metodă de civilizare a poporului nostru – eu știu că tinerii din rural vor migra în continuare spre orașe, așa cum numeroși tineri cu studii superioare din orașe vor căuta tot mai mult viața la țară, fie în variantă fermă bio („suveranitate alimentară”), fie ca refugiu pe bază de telemuncă și posibile IMM-uri. Există (mai modest pe la noi) și o școală de arhitectură ecologică (paiantă, energie solar-eoliană, „grădinărit sintropic”): abia aici am putea revaloriza tradiția arhitecturii țărănești, cu mici ifose protocroniste! Un bun exemplu (in vitro) e complexul Școlii de la Bunești (Argeș), unde Petre Guran și soția sa, Ana-Maria Goilav, au primit pare-mi-se chiar și o prestigioasă distincție britanică pentru proiectul lor vernacular. 

N-ai cum să nu admiți că satul românesc de câmpie are un viitor îngust (deși astă-vară, revenind din Halkidiki prin sudicul Teleorman, am descoperit și acolo comune renovate, plăcute la vedere). Adevărata comoară – și autenticul cadru de refugiu pentru neoruraliștii temeinici – rămâne spațiul satului sub și intracarpatic. Pentru că avem o infrastructură digitală excelentă la nivel național. Pentru că de îndată ce te muți, îți crește puterea de cumpărare cu vreo 30% (prețurile fiind cu tot atâta mai mici). Din păcate, da, OK, știu foarte bine: neoruralismul ilustrat de juni profesioniști, antreprenori creativi, expați întorși acasă și pensionari cu palmares intelectual spectaculos nu are cum să fie mai mult decât un curent minoritar, de timidă avangardă cu dinamică nesigură. 

Ca să te eliberezi din robia babilonică a orașelor mari, ai nevoie de bani, de capital cultural (să cunoști tradiția autentică fără toxine ideologice), de relații sociale (pentru telemuncă), dar și de acel spirit aventuros pe care puține familii (cu copii minori) și-l permit. Știind că nu voi mai fi aici, pentru a vedea dacă m-am înșelat sau nu, visez totuși o Românie care, la orizontul lui 2040, să nu semene cu un schelet de balenă eșuată pe o plajă. Și poate fi țara aceasta vie, dacă spațiul de sub cușma munților devine doar un cimitir părăsit? 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE