Riscă Occidentul să se distrugă din cauza disensiunilor partizane? Cum putem evita războiul mondial prin stoparea războiului civil 

Pagubele materiale și umane au fost considerabile (după unele estimări, un milion de oameni au murit în lupte directe sau din cauza unor boli răspândite în condițiile specifice de campanie). Însă, dincolo de emanciparea sclavilor, succesul Nordului a permis impunerea unui model capitalist modern și a democrației liberale. 

Majoritatea istoricilor sunt de acord că Sudul nu avea de fapt nicio șansă să câștige partida, căci poseda o economie precară, o populație mai mică și o armată mult mai prost echipată decât forțele „Uniunii”. A fost un război pentru valori iluministe (libertatea cetățenilor și egalitatea în fața legii), dar și confruntarea dintre un sistem economic evoluat și unul retrograd, ancorat iluzoriu într-un trecut obiectiv depășit. Chiar dacă segregarea rasială a persistat – mai ales în statele din Sud – până în anii 1970, victoria „nordiștilor” a stat la baza creșterii mondiale a puterii americane și la pretenția acesteia că nu-și bazează expansiunea (doar) pe forță brută, ci mai ales pe drepturile universale ale omului. 

Consensul bipartizan asupra cauzelor și efectelor războiului civil din secolul XIX a inspirat democrația americană în prima parte a secolului XX, dar a început să se fisureze în anii 1960, când în campusurile universitare (mai ales de pe Coasta de Vest) s-au insinuat deconstructivismul, relativismul moral, ura de sine, neomarxismul cultural și germenii religiei politice woke. 

În câteva decenii, acest flagel ideologic a colonizat elita urbană de afaceri, mediile culturale de stânga, cea mai mare parte a presei și, sub unele administrații dominate de Partidul Democrat, structurile federale. Probabil că alegerea lui Barack Obama și acțiunea lui Hillary Clinton la Departamentul de Stat au reprezentat vârful unei tendințe istorice intrate în reflux odată cu reacția, simetric unilaterală, a unui Partid Republican dominat de populismul suprematist al lui Donald Trump. 

Cert este că Statele Unite se află de mai multă vreme și tot mai mult în proximitatea (sau măcar atmosfera polarizată) a unui nou război civil și că această situație socioculturală și politică tensionată s-a revărsat și în Uniunea Europeană, slăbind pe ambele maluri atlantice unitatea democratică și coeziunea strategică a lumii occidentale. 

E greu de spus dacă insurecția dictatorilor care contestă pax americana este direct cauzată de fractura din societățile euro-americane, sau nu face decât să profite de ea. E în schimb clar că spirala violenței retorice, politice sau chiar fizice din SUA lui 2025 reprezintă o autosabotare pe care europenii o combat căutând să se desprindă de hegemonia americană, în vreme ce liderii BRICS+ o exploatează cinic, atât în teatrul de război ruso-ucrainean, cât și prin atacuri hibride. 

Oricât ar fi de egoiști și diferiți ca obiective regionale, satrapii planetei, solidari în ura față de libertate, acționează concertat pentru ca NATO să se fisureze, pentru a se legitima ca „prieteni” ai lui Donald Trump și pentru ca teama de confruntare militară să paralizeze autoapărarea europeană. Până să poată domina Occidentul la nivel militar și tehnologic, briganzii despotici ai relațiilor internaționale speră ca acesta să se sinucidă, prin exacerbarea fatală a unor conflicte interne iraționale și aparent irezistibile.  

Până când ezitările președintelui american nu vor face loc – așa cum se pare după unele semnale recente din Congres – unei politici anti-Putin fără echivoc, putem spune că liderii UE sunt cu un pas înainte: vor să simplifice și să flexibilizeze procedurile Comisiei, să continue curajos procesul de extindere (cu Ucraina, Republica Moldova și Balcanii de Vest), să relanseze grabnic industria europeană de apărare – condusă deja de Germania cancelarului Merz – și să țină aproape de Washington, în pofida numeroaselor decepții de ultimă oră. 

Există în toate capitalele europene – deci până și la București – sentimentul că fereastra de oportunitate e foarte îngustă și că o acțiune defensivă robust coordonată nu mai suferă amânare. 

Reacția exemplară a Poloniei față de atacul rusesc cu drone din 10 septembrie 2025 ar trebui urmată și în România. Numai că la Varșovia avem un premier liberal și un președinte conservator perfect sincronizați în combaterea Federației Ruse, pe când la București opoziția parlamentară e setată pe agenda Moscovei și incită la violență „ca în Nepal”. 

În asemenea condiții, sarcina președintelui Nicușor Dan de a garanta pacea socială și de a cere simultan instituțiilor statului să demonteze rețeaua rusă din România se dovedește foarte dificilă, dar nu imposibilă, atât timp cât forțele responsabile și cu adevărat patriotice din țara noastră îi vor sta alături. 

Foto: INQUAM Photos / Codrin_Unici

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE