Suveranism” în barbarie. România așteaptă admiterea în OCDE cu o infrastructură culturală de lumea a treia

Pe la începutul anilor ’90, autoritățile de la Cairo au început să viseze la un sediu nou, modern și ambițios, pentru ca turiștii din toată lumea să poată admira extensiv și mai bine încadrat conceptual uriașul dar antic al văii Nilului. Era o așteptare firească. Egiptul este – asemenea Siciliei, bunăoară – un „tort” de civilizații suprapuse. S-au luptat să-l domine urmașii elenistici ai lui Alexandru cel Mare, romanii, bizantinii, islamul clasic, mamelucii, francezii, britanicii… dar numai patrimoniul originar al civilizației faraonilor a fost recunoscut de toți ca temă consensuală, care nu răscolește resentimente de ordin politic sau religios și încarnează optim „identitatea” acestor pământuri străvechi.

Noul muzeu (The Grand Egyptian Museum/GEM) a fost inaugurat cu mare fast internațional la 1 noiembrie 2025, este amplasat alături de complexul de la Gizeh și exploatează morfologic – pe zeci de mii de metri pătrați – tema piramidei (ca figură tridimensională perfectă). Include 12 galerii principale, cu 100.000 de artefacte, săli exclusiv dedicate comorilor lui Tutankhamon, centre de conservare, un „muzeu pentru copii” și nenumărate librării, lifturi, locuri de relaxare etc. Chiar în ciclopicul hol de intrare te întâmpină statuia din bazalt a lui Ramses al II-lea, înaltă de 11 metri și cântărind 83 de tone…

Proiectarea și realizarea magnificului edificiu (asumată de un cabinet de arhitectură irlandez) a durat decenii, iar costurile s-au ridicat la cer (depășind un miliard de dolari). E cel mai mare muzeu dedicat unei singure civilizații și se poate uita de sus, ca să zic așa, la muzeul artei islamice din Doha, Qatar, splendidă, însă mult mai „modestă” realizare arhitectonică intrată nu demult în circuitul mondial. După eșecul Primăverii arabe, criza economică și colapsul turistic din perioada pandemiei de Covid-19, GEM va funcționa ca un motor economic pentru transporturi, hoteluri, marketing și comerțul cairot, reușind pesemne să amortizeze, pe termen mediu, costurile investiției.

Poți detecta în silueta GEM și grandomania „recuperatorie” (postcolonială) a unei mari națiuni arabe care își afirmă semeț profilul „suveran”. Prietenii noștri eleni, cărora arheologii și lorzii britanici le-au cam cărat istoria la Londra, au realizat și ei un nou muzeu al Acropolei, fără să-și permită bugete astronomice (și fără să recupereze, deocamdată, frizele Parthenonului…). Dacă te uiți de jur împrejur, vezi că o nouă generație (futuristă) de muzee naționale de artă/arheologie își face loc la scară globală, cu sau fără intenția unui „revizionism” istoriografic.

În această serie putem aminti ce au făcut bogații norvegieni (nou muzeu nordic, nou muzeu Edvard Munch, nouă Operă la Oslo, cu o pantă de apă curgătoare), noul muzeu Guggenheim din Bilbao, „Luvrul” de la Abu Dhabi, realizat de Jean Nouvel, dar și formidabilele săli de concerte/operă de la Hamburg (2017), Casa Muzicii din Budapesta, The Shed din New York (cu o carapace mobilă), Taipei Performing Arts Center (concurat în China continentală de Beijing Performing Arts Center), noua Operă din Dubai și cea din Hanoi, proiectată de Renzo Piano.

Formula e aceeași: bugete mari, concursuri internaționale de arhitectură (câștigate de nume iconice, precum Zaha Hadid sau Santiago Calatrava…), controverse de parcurs legate de costuri suplimentare sau amânări și un final apoteotic, de rezonanță universală. Atenție! Nu m-am referit decât la infrastructura destinată culturii și patrimoniului, lăsând deoparte construcția de stadioane și „campionatul” mondial de zgârie-nori babilonici…

Sunt convins că cititorii au detectat direcția de fond a prezentului articol. România e la un pas de admiterea în OCDE („clubul democrațiilor cu economii dezvoltate”), dar nu pare să aibă nici planuri, nici mijloace alocate pentru a se integra în lista statelor care se dotează cu o infrastructură culturală de secol XXI, deși avem un patrimoniu bogat și organizăm cu succes evenimente muzicale internaționale de tipul Festivalului George Enescu.

Avem edili obtuzi și, în general, inculți, o elită politică provincială și complexată, iar miniștrii Culturii (tot mai șterși politruci distribuiți la „și altele”) fac mai curând figura unor nevrotici lideri sindicali, aducători de vești rele. Ce-i drept, cu mici excepții, de tipul eroicei Fundații Spandugino, nici mecenatul privat nu prea există, căci bogații României au alte „ocupațiuni mentale”, preferând să spele bani prin cluburi sportive și să pună umărul la educativa industrie a pariurilor…

„România educată” – jalnica farsă a impostorului arogant care a ocupat un deceniu Palatul Cotroceni – este mai degrabă numele de cod al înmormântării oricărei ambiții de stat european evoluat, care știe să mizeze pe creatorii săi cel puțin ca pe niște ambasadori utili, dacă nu ca pe niște suporteri vitali ai identității naționale. Tot ce am reușit după Centenarul Marii Uniri e să umplem parlamentul, social-media și arena publică de aberații „suveraniste”, în care triumful conspiraționismului și al ignoranței obscurantiste pare garantat. Deși putem mai mult, ne propunem tot mai puțin.

„Suveranism” în barbarie. România așteaptă admiterea în OCDE cu o infrastructură culturală de lumea a treia

Alte știri

Monden

Politic