Prezidențiale. Cel mai politic-civic mesaj: spuneți, bă, cine candidează, că e ridicol! Misterul Geoană

Acum câteva zile, la Vaslui, Marcel Ciolacu declara că „facem politică pentru că Dumnezeu ne-a ales să facem acest lucru”! Nu Dumnezeu, niște oameni v-au ales să faceți politică. Că nu-mi pot imagina un demiurg plictisit, privind harta României, punând la un moment dat degetul pe Buzău și spunând „aici e alesul!”. Asta e amuzant, ce e enervant e că a mia oară Ciolacu face public jocul nehotărârii. Nu știe dacă va candida la prezidențiale, nu știe nimic. De câte ori îi văd, și pe el, și pe Simion de la AUR, jucând acest joc stupid îmi vine să le trimit câte un mesaj mai puțin politicos „spuneți, bă, dracului, cine candidează”.

Simpla idee că PSD s-ar gândi, cum spun unii, să-l pună pe Ciucă drept candidat penelist este absolut nebunească. Dacă AUR are vreo șansă să ia prezidențialele, apăi cu Ciucă contracandidat, șansa poate deveni realitate. De ce fuge Ciolacu de responsabilitatea de prezidențiabil? Cumva e de înțeles: dacă se anunță la președinție, deja încep bătăliile în partid pentru statutul de „întâi urmaș”. De ce să-ți faci deranj? Apoi, mai sunt misterioasele culise, alea care-i determină brusc pe unii să se retragă când sunt pe val.

Avem și o explicație profundă a democrației de tip alegeri pentru conservare a puterii. La sfârșitul secolului al XIX-lea, asta era exasperarea lui Caragiale, în plină dominație liberală. Peste câteva luni se fac 140 de ani de la premiera uneia dintre cele mai politice piese de teatru din istoria noastră: „O scrisoare pierdută”. Și mi se pare că tot nu e înțeleasă suficient de bine. Mesajul nu e așa evident cum pare: orice ar fi, nu cumva să anunți candidatul până în ultima clipă! Și acolo e vorba de niște alegeri, marea vânzoleală e în jurul anunțării numelui candidatului. Se știe partida câștigătoare, nu se știe numele candidatului, atât! Trahanache știa că o să câștige cu 100% partidul său, dar stă până în ultima clipă și așteaptă să numească pe cineva. Și are dreptate săracul: cu puțin înainte de alegeri, apare Dandanache, dotat cu un șantaj superior celui local, și e desemnat candidat.

„Pac! la Răsboiul!”, geniala formulare a lui Dandanache pare un strigăt de luptă. De fapt, e un anunț de omorâre a luptei: „Răsboiul” e titlul ziarului bucureștean unde ar da scrisoare dacă n-ar fi numit. Avem, probabil, și o înghețare a pieței politice din cauza acestui paralizant „Pac! Ia Răsboiul!”.

Toată așteptarea lui Ciolacu, toate aceste alegeri fără candidați nu alimentează decât o senzație puternică de conspirație. Transmit tot ce e mai rău: lașitate, lipsă completă de respect față de alegători, aer de blat, de făcătură. Ce să mai, o sărbătoare a democrației.

Jocul încremenirii – cine se mișcă primul pierde – e unul specific unei clase bine așezate de birocrați conducători, din ăia de schimbă pavelele de o sută de ori, de iau comisioane din fonduri europene toată ziua. Se negociază până în ultima clipă. Nimeni nu riscă nimic. Probabil lui Ciolacu i-ar plăcea mai mult putere executivă, încă nu se simte gata de o pensie „activă” la Cotroceni. Și tot probabil, și el, și Ciucă chiar se cred într-o misiune NATO în care aceste alegeri sunt un soi de mișcare militară strategică în care România trebuie să nu se expună în vreun fel unui electorat imprevizibil.

 Cavaleri pe cai albi sau cai verzi pe pereți

La câteva luni, frustrarea se tot acumulează și, pac, mai apare câte un Mircea Geoană, care anunță, de exemplu, „se poate și fără voi!”, un mesaj agresiv către PSD-PNL. Între două analize de război despre linia de front Focșani-Nămoloasa, Geoană se mai propune președinte încă o dată. O presă fără resorturi ascunse ca a noastră ar fi avut două reacții: ești într-o organizație militară și vrei direct în alegeri, chiar vorbești serios?; iar a doua – ce să-i mai tot difuzăm ăstuia declarațiile, de ce? Lucrurile stau fix invers: de câte ori declară Geoană ceva, imediat e luat în serios, cuvintele sunt răsanalizate, ba mai apar și 10 editoriale despre ce potrivit candidat ar fi Geoană. Nu, n-ar fi. Ar fi încă o formă de a scuipa pe democrație. Și nu e vorba de persoana Geoană, ci de funcția pe care o ocupă: militarism și capital politic făcut din declarații belicoase. La cum știu televiziunile din România, fără bani, influență ca lumea, nu intri în buletinul de știri. Iar Geoană zburdă. De ce oare?

Al doilea cavaler pe cal alb ar fi Nicușor Dan. Deja se visează la el ca la o șansă a dreptei spălate și apretate. După ce ar lua Bucureștiul, poate un Nicușor independent și puternic, susținut de forțe liberal-conservatoare de tip nou, useristo-pmpiste-reperiste, ar putea să ia din frustrarea antisistem și să intre în finală cu AUR.

Pe lista de astfel de cavaleri independenți se petrec modificări de la zi la zi. Cumva e normal pentru că sentimentul antipolitică e ridicat la cer (chiar de politicienii înșiși, care declară toată ziua că „ei nu fac politică”). Sunt cam mulți consultanți politici proști, dar scumpi – din ăia care aranjează să iasă cum trebuie sondajele până încep să creadă ei înșiși în ele –, și e foarte puțin impuls politic real, generat de așteptări, nevoi populare.

Cât va dura așteptarea? Până după locale-europarlamentare. Dacă ar putea, Ciolacu ar ține-o așa, ca Trahanache, până în ziua alegerilor. Se bazează și ei pe un tip de conformism politic mai prezent și în rândul unei clase de alegători decât le place cetățenilor să creadă.

Tot de la Caragiale știm: cetățeanul turmentat (de fapt, un alegător privilegiat, cu avere, în sistem de vot cenzitar) avea o singură credință, să votăm cu cine-om vota, numai nu cumva să fie împotriva guvernului! În România, votul antisistem e doar speranța că se va face scandal, dar nu va fi deranjată puterea.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE