Andreea Răsuceanu, scriitoare: „Și cele mai întunecate locuri își pot schimba, fie și prin intermediul literaturii, natura, devenind solare, benefice”

Premiul Academiei Române pentru proză

Romanul „Hemiptera” propune o amplă meditație asupra ideii de sfârșit, atât la nivel individual, cât și colectiv, traversând povești de familie, istorii de dragoste și episoade din timpul ciumei lui Caragea, într-un București aflat într-o continuă transformare.

Criticul Victor Cobuz este de părere că volumul reprezintă „o relatare minuțioasă, puternică și memorabilă a obsesiei umane a sfârșitului”, în timp ce Gabriela Gheorghișor a remarcat poeticitatea și dimensiunea hipnotică a prozei Andreei Răsuceanu, în care memoria, imaginarul și istoria Bucureștiului se suprapun într-un univers marcat de melancolie și renaștere.

Absolventă în 2002 a Facultății de Litere a Universitatea din București, secția română-engleză, Andreea Răsuceanu și-a obținut doctoratul în filologie în 2009, cu lucrarea „Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate”, în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. A urmat apoi un stagiu de cercetare la Universitatea Sorbonne Paris 3, finalizat cu lucrarea „Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară”.

Volumul „Cele două Mântulese” (2009), debutul său editorial, a fost nominalizat la premiile revistei România literară, ale Uniunea Scriitorilor din România și la Marile Premii Prometheus. Au urmat volume importante de critică și geografie literară, printre care Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (2013), distins cu Premiul „Tânărul critic al anului”.

În 2018 Andreea Răsuceanu a publicat romanul „O formă de viață necunoscută”, recompensat cu Premiul pentru proză al revistei Ateneu și nominalizat la cele mai importante premii literare din România. Romanul a fost tradus în Franța, la editura Nouvel Attila-Seuil.

Cu romanul „Vântul, duhul, suflarea” (2020), Andreea Răsuceanu a obținut Premiul Academiei Române pentru proză (2022), precum și Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (2021). Volumul a fost inclus pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură și tradus în spaniolă și bulgară.

Cărțile Andreei Răsuceanu au fost traduse în franceză, spaniolă și bulgară, primind numeroase premii importante de-a lungul anilor.

„Una dintre marile iluzii ale omului modern este aceea că sfârșitul va avea o dată precisă”

Libertatea: Cum s-a născut ideea de a explora degradarea lentă a lumii contemporane în „Hemiptera”?
Andreea Răsuceanu: S-a născut din revelația că întotdeauna ne-am imaginat apocalipsa, marele sfârșit, ca pe un moment, un eveniment, ca pe o catastrofă care va distruge lumea brusc, mai puțin ca pe o stare permanentă a lumii, de sfârșit lent, infiltrat în fibra ei intimă. O imagine importantă din primul plan, cel contemporan, al romanului, este cea a parcului IOR, supus unor incendii repetate, cu intenția de a transforma o bună parte din el în zonă imobiliară.

Aceste acte de violență asupra naturii, a habitatului de acolo se întețesc, îmbracă forme tot mai agresive, până când dezastrul se produce: animalele, păsările și insectele migrează către cartierele dimprejur, pământul arde continuu, mocnit, apa lacului dezvoltă o algă ciudată, specifică zonelor calde, care este albă (aluzie la numele cartierului Balta Albă și la povestea gropilor comune unde erau aruncate cadavrele ciumaților, peste care apoi se turna var). De fapt, sfârșitul vine, se instalează treptat, trezește o vreme interesul televiziunilor, al oamenilor de știință, al locuitorilor orașului, dar nici măcar atunci nu e perceput pe deplin – oamenii sunt mult prea grăbiți, neatenți, prea puțin dispuși să realizeze dezechilibrul natural care conține semnele sfârșitului.

Cred că una dintre marile iluzii ale omului modern este aceea că sfârșitul va avea o dată precisă și o formă recognoscibilă. În realitate, el poate fi un proces lent, difuz, care contaminează lumea.

– „Hemiptera” e un roman în care se împletesc două planuri narative: unul contemporan și celălalt de la începutul secolului al XIX-lea. Pentru care plan narativ ați avut cele mai multe frământări în procesul creativ?
– Aș spune că fiecare dintre ele a presupus un alt tip de frământare. Planul istoric a însemnat documentare, reconstrucția unei lumi dispărute, găsirea unei formule care să transmită mesajul dorit, crearea unor tipologii sociale și nu numai. Planul contemporan a cerut o apropiere mai mare de fragilitățile, starea de incertitudine, anxietățile prezentului.

Acesta urmărește relația dintre naratoare și Andrei, un cuplu care încearcă să construiască o relație și o existență comună, sub presiunea unor istorii familiale și personale încă nerezolvate. Dar acest plan nu a fost conceput ca un plan de investigație socială sau politică, ci ca spațiul în care trecutul continuă să acționeze asupra prezentului, așa că miza lui nu este explicarea lumii, ci adâncirea misterului ei. De aceea, multe lucruri rămân ambigue, deschise, nerezolvate.

Cele două planuri au mers însă întotdeauna împreună, pentru mine. Încă de la început m-a preocupat să comunice profund, să se reflecte unul în celălalt și să vorbească despre aceleași teme fundamentale: moartea, memoria, violența, iubirea și fragilitatea civilizației. Romanul nu este construit pe opoziția dintre trecut și prezent, ci pe completarea și continuitatea lor.

– Ce incursiune a fost cea mai dificilă în scrierea romanului: cea în memoria subiectivă ori cea în memoria colectivă?
– Nu cred că le-am separat niciodată în mod decisiv. Cele două comunică și se modelează una pe cealaltă. Destinul individual nu poate exista în afara istoriei, care e formată, la rândul ei, din experiențele indivizilor. Cred că, în „Hemiptera”, cele două forme de memorie se influențează permanent – o amintire din prezent deschide calea spre un moment al istoriei deja consumat, iar istoria reverberează sau, mai bine zis, se află încă încifrată în prezent și în întâmplările sale. Așa se întâmplă, de pildă, în cazul toposurilor din perimetrul cartierului Balta Albă, unde experiența proprie a personajelor intră în dialog cu amintirea ciumei lui Caragea.

M-a interesat foarte mult dinamica aceasta, de aceea în roman prezentul e deseori „întrerupt” de intruziuni ale trecutului.

„Prezentul Bucureștiului, forma sa vie, se află într-o permanentă metamorfoză”

– Ce strat istoric al Bucureștiului vă fascinează cel mai mult?
– Aș spune că mă fascinează această legătură, uneori mai greu de sesizat, dintre diferitele vârste istorice ale orașului. Mă interesează arheologia sa, pe straturi, felul cum acestea s-au influențat reciproc, comuniunea lor. O istorie a acestor forme, care se organizează ca într-un fel de puzzle inepuizabil, din care fiecare mai descoperă câte o piesă. Deși poate că fascinația trecutului pare întotdeauna mai mare, pentru că presupune o componentă imaginară, mă interesează și prezentul său, forma sa vie, care se află într-o permanentă metamorfoză – infuzată, însă, cum ziceam, de manifestări ale unui alt timp istoric.

– Ce loc din București are cea mai puternică memorie a lui?
– Cred că e o întrebare la care nu se poate răspunde decât cu o anumită doză de subiectivitate. Sigur că cele mai puternice locuri ale memoriei sunt cele traversate de mai multe vârste istorice, unde s-au întâmplat lucruri semnificative din istoria noastră colectivă. Universitatea, Calea Victoriei, zona Unirii, Dâmbovița, dacă vreți să amintim doar câteva. Ele sunt, dacă aruncăm o privire în literatură, și cele mai vizitate de scriitori.

Dar mai există și istoria – și memoria – individuală, afectivă, emoțională. Cu alte cuvinte, locurile cu cea mai mare încărcătură simbolică sunt altele pentru fiecare. E o observație veche legată de ceea ce numim locuri faste/nefaste, de pildă, locuri cu o istorie sumbră sau, dimpotrivă, locuri norocoase, de care ni se leagă cele mai luminoase amintiri. În cazul meu, un astfel de loc este Balta Albă, de care mă simt foarte legată, și pe care nu l-am perceput niciodată atât de sumbru cum ni-l dezvăluie poveștile de la începutul secolului al XIX-lea, din vremea ciumei lui Caragea. Semn că și cele mai întunecate locuri își pot schimba, fie și prin intermediul literaturii, natura, devenind solare, benefice.

„Trecutul nu dispare niciodată cu adevărat, ne modelează existențele”

– De ce, în opinia dumneavoastră, sfârșitul lumii e o stare continuă a ei și nu un moment?
– Pentru că, deși trăim cu obsesia unui moment al finalului, de fapt lumea se sfârșește în mod continuu, în moduri aproape imperceptibile: prin dispariția oamenilor, a locurilor, a speciilor, a limbajelor, a anumitor gesturi, a memoriei. Sfârșitul e o modalitate de manifestare a lumii, și el e urmat, firește, de regenerare, de renaștere. Acesta e mesajul „Hemipterei” și, de fapt, o încercare de a răspunde la această obsesie umană permanentă, care a marcat toate generațiile, toate epocile.

– Ce vă doare mai mult: trecutul sau prezentul?
– Cum spuneam, nu le percep neapărat ca pe două realități separate. Mă preocupă mai ales felul în care trecutul continuă să existe în prezent. Dar și prezentul influențează trecutul, pentru că în funcție de ceea ce trăim acum vedem și înțelegem ceea ce a fost, istoria.

Cred că trecutul nu dispare niciodată cu adevărat. El rămâne activ, revine, ne modelează existențele și ne influențează în moduri pe care uneori nici nu le conștientizăm în totalitate.

„Bucureștiul este un oraș melancolic”

– Cicadele se aud constant în roman. Cât de importantă a fost inserarea „vocii” lor?
– Metafora cicadelor e foarte importantă, unul dintre elementele centrale ale romanului. Ele sunt semnul că ceva urmează să se petreacă în lume, anunță o transformare, o schimbare fundamentală.

M-a interesat mult prezența lor persistentă, aproape hipnotică, obsedantă, care urmărește personajele, le amintește mereu că întotdeauna există ceva dincolo de noi, de viețile și destinele noastre individuale, o schimbare permanentă a lumii la care ar trebui să fim atenți. Atunci când sunt ignorate, acțiunea lor devine agresivă, sunetul pe care-l scot, înnebunitor, și pur și simplu ajung să invadeze habitatul uman – umplu pereții blocurilor, învățând să supraviețuiască lipsindu-se de suprafețele organice.

Firește, metafora cicadelor urmărește o lungă tradiție culturală și literară, ce pune aceste insecte în legătură cu moartea și renașterea. Pe mine m-a interesat mai ales un anumit pasaj din „Phaidros”, dialogul lui Platon, care vorbește despre sunetul scos de acestea.

– De ce este Bucureștiul spațiul dumneavoastră literar preferat?
– Pentru că este locul unde m-am născut, m-am format și, în același timp, orașul care continuă să mă surprindă. Cred că Bucureștiul e un palimpsest infinit, și în același timp un obiect care se transformă complet și generează mereu noi interpretări. Cred că oferă un material inepuizabil pentru un scriitor, nu doar prin faptul că se întâmplă mereu ceva, că e o lume aflată în permanentă mișcare, ci prin chiar natura locului, prin straturile de istorie care se văd la nivelul străzii. E un oraș melancolic, care are un farmec al lui, de la marile bulevarde comuniste tăiate în carnea orașului fără milă, până la vechile străzi care păstrează aerul unor secole îndepărtate. Toate acestea se amestecă și creează o atmosferă care îl face unic.

Dar nu aș spune că e singurul oraș care m-a preocupat, cea mai mare parte din ultimul roman al trilogiei satului C, „Linia Kármán”, de pildă, se petrece în Galați. Ca toate orașele aflate pe malurile unor fluvii, are câteva particularități, și o anumită melancolie, diferită însă de cea bucureșteană. Aici, malurile, o parte a vechiului oraș-port, centrul său sunt mereu învăluite de răsuflarea marelui fluviu.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE ȘTIRILE ZILEI