Trăncăneala noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Și voi ați observat că tot mai mulți prieteni vorbesc enorm, mai ales despre ei, și ascultă puțin?
Alo? Tu ești, George?... Ce voce metalică ai! Parcă ești bolnav de COVID!... George, vreau să-ți spun că eu nu mai pot să vorbesc cu prietenii mei! Ei vorbesc tot timpul, fără pauze. Am observat asta de mai mult timp. Ceva nu-i în regulă. Parcă toți sunt speriați de moarte și vor să-mi povestească viețile. E de-ajuns să recunosc sincer că beau o bere (la întrebarea „ce faci?”) și unul începe să-mi povestească o băută din urmă cu mulți ani, cu tot felul de detalii, până în momentul în care a dat la boboci, nici măcar nu mă sfătuiește să beau responsabil, important este că a rememorat vechea bețivăneală, este încântat că și-a amintit-o. Atât.
Ne-am ascuns în micile noastre nevroze
Altul îmi povestește ce-a mâncat și ce-a băut în cele șapte zile de camping la mare, în Bulgaria, nu sunt invidios pe concediul său, dar abia mai rezist să-l ascult cum îmi prezintă meniul zilnic, a ajuns și la ingredientele folosite la peștele făcut la grătar, îmi taie orice poftă de mâncare, m-a istovit.
Să-ți mai invoc un alt prieten care se chinuiește să publice o cronică la un spectacol de teatru într-o revistă, prilej pentru a-mi povesti dialogul pe care l-a avut cu șeful publicației, și-o ține tot așa, mă abțin să-i tai „macaroana” și, la un moment dat, mă întreabă „mai ești acolo?”, sigur că mai sunt, te ascult - îi răspund apăsat, dar n-am curajul să-i strig: mai lasă-mă, dracului, cu tâmpenia asta!
Poate mă înșel, George, dar de la o vreme, toți s-au refugiat în lucrurile lor mărunte, strict personale, de parcă se adăpostesc de problemele grave care se întâmplă în jurul lor, în țară și pe lumea asta. Parcă le este frică să pomenească de problemele prezentului, să nu care cumva să fie mușcați de timpul prezent, ca un câine turbat. De aceea tot trăncănesc, asta-i pâinea lor!
George, lumea noastră vorbește enorm! Fără să spună idei, fără conținut, fără miez. Mă uit la televiziunile de știri cu aceiași invitați de „curte”, aleși conform agendei, niște „actori” obosiți care clămpănesc în grija moderatorilor expirați. Nicio idee, nimic relevant, numai banalități. Își dau cu părerea despre orice, criză energetică, inflație, pensii, război, de parcă ar fi în poarta casei, într-o mahala, turmentați de caniculă. Și la programele de la televiziunile generaliste, în care vreo cinci băieți și cinci fete stau și trăncănesc despre fetele și băieții cu care au încercat să se cupleze, bârfe! Dacă ar fi numai ei care bârfesc în public…
În România, volumul de trăncăneală, dacă ar exista o unitate de măsură, sigur este mai mare decât volumul de fapte. Iar cei care muncesc și realizează cu adevărat lucruri nu ies în față, nu sunt chemați la televiziuni. Pentru că nu fac rating. Trăncăneala face audiență.
Să mă întorc la prietenii mei! Parcă diavolul le-a luat mințile! O fi din cauza înaintării în vârstă? Adică, pe măsură ce trec anii, începi să te gândești numai la ale tale, un fel de individualism dus la extrem, și când prinzi unul ca mine, tăcut, amabil și rezervat, începi să-i torni toate frământările, frustrările și nimicurile vieții? Asta să fie explicația? Sau crizele din ultimii ani i-au scrântit la cap. Nu-i mai recunosc! Vorbesc în dodii, invocând persoane pe care eu nu le cunosc, pe care nu voi apuca vreodată să le cunosc și pe care nici n-am chef să le cunosc, George! Să nu mai spun despre discuțiile despre vreme, cât de cald este azi, este mai cald decât ieri și mult mai cald decât alaltăieri, dar peste trei zile se va răcori, vor fi vijelii și-o țin tot așa cu numărătoarea gradelor din termometre, zi după zi, până la iarnă, când vor îngheța lângă calorifere. Asta-i viață să vorbești numai despre buletinul meteo? Cine i-a spălat pe creier? Cum e posibil ca toate aceste povești irelevante, fără vreo semnificație, fără vreo morală sau învățătură, să fie debitate peste mine, simt că mă înec. Salvează-mă, George!
Sau ei nu vorbesc mult, sau nu mai știu eu să ascult?
Stai, încă nu m-am înecat, dar trebuie să mă lămurești: nu cumva eu sunt cel dereglat? Nu cumva mi-am pierdut răbdarea, înțelegerea, empatia pentru suferințele și pasiunile prietenilor mei? Nu cumva eu sunt vinovatul, bolnavul sau arogantul care îi sfidează? În fond, ce-mi doresc de la ei: să poarte cu mine o conversație și să nu-mi mai verse un monolog. Asta vreau, George! Chiar așa, cer prea mult? O conversație, un dialog viu, cu idei, concis, ca o șampanie! Teoria conversației se învață la școală: cum s-o începi, cum s-o dezvolți, cum s-o închei cu eleganță și decență. Dar școala noastră e praf și pulbere.
Nu mă crezi, George? Du-te într-o farmacie, stai vreo jumătate de oră (dacă poți să tragi de timp) și ascultă-i pe clienții (pacienții, mă rog!) care discută cu farmacistul. Sunt incoerenți, irascibili, dar nu din cauza caniculei sau suferințelor, alții vorbesc despre lucruri care n-au nicio legătură cu actul de eliberare a medicamentelor, nici nu fac deosebirea între farmacie și buticul din colțul străzii, a dispărut orice urmă logică și de bun-simț, a rămas delirul, delirul colectiv!
Îi urmărești pe politicieni? Ăștia trăiesc numai din declarații, adică din monologuri, vin să-și prezinte agendele, atât știu, să le prezinte ca niște papagali, nu sunt în stare să poarte un dialog, când sunt contraziși se inflamează imediat și răcnesc unul la altul. Balamuc!
Vrei alt exemplu de clămpăneală? Ia orice comunicat de presă emis de o multinațională și citește-l o dată, de două ori, de câte ori poți, să vezi dacă-l înțelegi. Sustenabilitate, sustenabilitate, sustenabilitate, încearcă să înțelegi ce înseamnă sustenabilitatea promovată de turma asta de corporatiști și dacă nu înțelegi, întreabă direct și concret mai mulți corporatiști ce este sustenabilitatea, de la director la ultimul om de comunicare din companie, și ai să te îngrozești: vorbesc toți aceeași limbă de lemn, numai că sunt pe altă spirală a timpului față de propagandiștii PCR. Sustenabilitatea i-a spălat pe creiere, pentru că este la modă să fii sustenabil. N-ai să găsești nicio urmă de autenticitate și nicio legătură cu viața. Viața noastră reală.
Dar de unde am plecat, George?... De la vorbăria prietenilor mei. Te rog, nu mă trimite la psihoterapeut pentru că: a) nu am bani, b) nu am timp de pierdut, c) n-am încredere în acești „specialiști”, deloc! Mă bate gândul ca să-mi găsesc alți prieteni. Tocmai acum? Parcă că nu se face după atâția ani. Nu poți să-mi schimb prietenii ca pe niște șosete. Atunci, să-i las așa, să-mi umple timpul cu futilitățile lor. E timpul meu, George, și nu mă îndur să-l pierd aiurea! Vreau valori comune să împărtășim și să ne îmbogățim. Doresc să explorăm noi teme, noi revelații, eu sunt dispus, sunt pregătit, asta doresc! Dar ei oare își doresc? Ce zici, George, să-i iau pe rând și să-i întreb: prietene, tu mai vrei să fim prieteni sau vrei s-o ardem așa în monologuri până la sfârșit?
- Alo? Alo? George! George! Mă auzi?... Uite că s-a întrerupt! Al dracului robot ce ești, nu poate omul să-ți povestească ceva despre viața sa că inteligența artificială îi taie conversația! Te-au spălat pe creier, George!
