MENIU CAUTĂ
, de Patrick André de Hillerin

„Ziua în care am să renunț la presă”. PAH, despre uriașa captură de cocaină din Delta Dunării, dependența de fentele autorităților și subiectul care a interesat prea puțin jurnaliștii

Distribuie

N-a venit.

Aș putea să închei aici acest text. Ar fi unul dintre cele mai scurte din cei 29 de ani de presă și unul dintre cel mai bune.

Dar nu pot. Se mai întâmplă să-mi stric textele bune dând explicații.

Sunt sute de copii care, anual, dau examen de admitere la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București. Foarte puțini dintre ei dau admitere la Jurnalism. Cei mai mulți vor să lucreze în PR sau în publicitate. E de înțeles. Chiar și copiii știu că în presă se câștigă prost.

Dar faptul că se câștigă prost nu este o scuză pentru modul în care alegem să nu ne facem meseria. Și nici măcar nu se câștigă chiar atât de prost.

Totuși, nu știu nici cum și nici de ce am ajuns să atârnăm după fentele autorităților. Nu asta e treaba noastră, nu asta trebuie să facem.

Ne vedem din când în când, unii dintre noi, și filosofăm pe marginea gropii în care am dus presa. Noi. Cei care aveam, acum, 29 de ani, 15 sau 20 de ani, am ajuns, de câțiva ani, să luăm decizii editoriale. Dacă azi stăm cu un pumn de țărână pe marginea gropii, vărsând lacrimi de crocodil pe tema dispariției presei, e și vina noastră. Am fost prea ocupați de prezentul trecut pentru a ne mai putea concentra la viitor.

De un singur lucru am scăpat, în ăștia 29 de ani. Nu sunt vedetă. Eu asta am vrut să fiu, ziarist, nu vedetă. Și mă ajută foarte mult faptul că încă pot trece neobservat prin locuri prin care alții fâlfâie camere, echipe de machiaj și coafeze dedicate. Așa nu poți face nici investigații și nici măcar reportaje decente. Devii prea ocupat să dai autografe pentru a-ți mai putea face meseria.

Știu, sunt multe subiecte bune, care ne solicită atenția, secundă de secundă. Și le ratăm pe alea cu adevărat importante. Pentru că, nu-i așa, contează ceea ce cititorul vede azi. Mâine, oricum, uită.

Sunt atât de lent, uneori, încât cred că ratez subiecte. Și sunt atât de mirat, ulterior, când văd că nu le-am ratat, pentru că nimeni nu era interesat de subiectul respectiv. Cum naiba? De ce? Aia e, mulțumesc, îl fac eu.

Veți citi azi, în Libertatea și Cațavencii, un astfel de subiect. În Cațavencii îmi permit mai multă libertate. E publicația care m-a crescut. Dar încă nu-mi revin pe deplin. Mă așteptam să nu am loc să arunc un ac de ziariștii veniți să investigheze cea mai mare captură de droguri din ultimii ani. Aveam loc, am constatat. Prea mult chiar.

Cum spuneam. Ziua în care am să renunț la presă nu a venit.

Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea


Citește și: 

”Schengen, venim!” PAH, după captura de peste o tonă de cocaină din Delta Dunării, despre sistemele de supraveghere nefolosite, de la frontiere

Comentarii