Dorinel, capitanul fara banderola

Dintr-un punct de vedere subiectiv, n-am fost niciodata fanul neconditionat al lui Dorinel Munteanu. N-am deschis televizorul de dragul lui, n-am ascultat Imnul si nici n-am rasfoit palmaresul cu imaginea lui Munti in actiune sau cu bucuria aproape copilareasca de dupa gol. Pentru ca n-a dat pase cu calcaiul, pentru ca aventurile banateanului erau atat de simple cand se purtau in nume propriu, despre Dorinel nu puteai sa zici nimic de rau, dar nici nu puteai sa-l ridici pe soclu. Nu de alta, dar era aglomeratie acolo. La umbra lui Hagi, n-aveai cum sa cresti sau sa devii simpatic. Puteai sa fii doar acolo, in rolul publicului care aplauda si raspunde la intrebarile ajutatoare. Atat si nimic mai mult.

In lumea asta, de acum, nu exista porumbel voiajor care sa nu ne spuna despre nazdravaniile lui Chivu si despre spectacolul Mutu. Eu il preferam mereu insa pe Dorinel Munteanu. Cu el totul era mai simplu, totul era explicabil, totul avea farmec si intelegere. Dorinel n-a avut niciodata plete, Dorinel nu si-a pus niciodata cercei in urechi sau tatuaje pe piept, Dorinel nu s-a vazut vreodata pe prima pagina a ziarelor decat alaturi de altii. Lovitura dupa lovitura, Dorinel a fost insa mereu acelasi. Omul pe care-l stiam sau pe care-l cautam cu privirea ca sa nu ne mai facem griji, omul care a ascultat Imnul de 131 de ori si care de fiecare data l-a tinut minte, si-a anuntat sambata retragerea de la nationala. Poate ca lui Dorinel i-a trecut vremea, poate ca Hagi merita mai mult atunci, poate ca Mutu si Chivu au dreptate in nedreptatea lor de acum. Dar sa nu uitam niciodata ca la Copenhaga, dupa executia lui Laursen, doar Dorinel plangea. Poate si de aceea, pana ce Chivu si Mutu vor deveni macar Cristi si Adi, Dorinel ramane ultimul nostru capitan. Chiar si fara banderola. 

Urmărește-ne pe Google News