Ne place sau nu, dar ”meciul secolelor” ne-a dat răspunsul: arogantul Mayweather e cel mai bun boxer al generaţiei actuale!
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
”Meciul secolelelor”, ”campionul” tuturor recordurilor financiare, publicitare sau de mediatizare a dat verdictul. Oricât de antipatic mi-ar rămâne stilul omului Mayweather, nu pot să nu-i recunosc supremaţia pugilistică. Egal cu sine, americanul a făcut un meci perfect, în timp ce Pacquiao a fost mai degrabă o umbră neputincioasă a batailleur-ului iubit de toată lumea. Şi oricât nu mi-ar conveni, trebuie să afirm evidenţa: Da, Floyd este unul dintre cei mai mari boxeri din istorie! Dar nu ”The Greatest”. Însă, după această luptă, l-aş numi ”The Second Best”.Oricât ne-ar plăcea bătăliile adevărate din ring, oricât îi apreciem pe luptătorii spectaculoşi care nu ezită să se bată „parte-n parte”, boxul NU e doar despre cum să-l loveşti pe celălalt, ci, mai ales, despre cum să nu fii tu lovit. Iar Floyd Mayweather a dus arta defensivă, combinată cu reacţia rapidă pe contră, aproape de perfecţiune. Nu îmi face mare plăcere să recunosc aşa ceva în legătură cu un om care e şi o culme a aroganţei şi a sfidării, dar meritele sportivului nu pot fi anulate.
”Money” şi-a executat perfect strategia de luptă şi, în afara a două zvâcniri ale filipinezului, în rundele 4 şi 6, a condus ostilităţile, a dat ritmul şi a avut meciul ”în mănuşi”. Sigur, el a fost egal cu sine, că doar ştiam cu toţii prea bine care îi e stilul ce l-a făcut faimos. Şi e greu acum să-l facem pe el responsabil de eventuala dezamăgire privind spectaculozitatea meciului în sine. Ne place, nu ne place, Floyd a arătat de ce e cel mai bun boxer al generaţiei lui şi unul dintre cei mai valoroşi din toate timpurile.
Dezamăgirea a fost, în schimb, Manny Pacquiao. În mai multe privinţe. Începând de la incapacitatea de a lovi mai mult, mai rapid şi mai clar, până la declaraţiile de după meci. ”Am crezut că sunt în avantaj, că am făcut suficient ca să înving”, a declarat el secondat de altă dezamăgire, antrenorul Freddie Roach. Apoi, invocarea nu ştiu cărei accidentări la mâna dreaptă, survenită în timpul antrenamentelor, nu ar trebui să existe în ”portofoliul” de justificări al unui mare campion, aşa cum a fost şi, totuşi, rămâne Pac Man. Chiar şi dacă acea accidentare ar fi fost reală. Dacă tot o ascunzi, daca tot nu decizi să renunţi la înfruntare - deşi, fireşte, ar fi existat complicaţii financiare pe măsură - atunci nici n-o mai invoci ca scuză, ulterior.
Şi revin la Roach, care, în ciuda faimei binemeritate pe care şi-a dobândit-o în ani şi ani de realizări, acum şi-a arătat limitele. În toată perioada pregătirilor, el a tot vorbit despre o tactică secretă a lui Manny, despre cum îl va distruge acesta pe americanul nesuferit. În schimb, în ring am văzut cam acelaşi Manny, dar cu o viteză, adesea, în minus, un Manny care, sigur, a fost permanent agresorul, atacând, dar făcând-o fără un plan inteligent construit şi, mai ales, fără eficienţă.
Miguel Cotto şi, mai ales, Marcos Maidana i-au creat mult, mult mai multe probleme lui Mayweather decât a reuşit Pac Man să îi pună acum. Aş fi fost foarte curios cum au arătat sfaturile lui Roach din pauzele dintre cele 12 runde, dar postul tv la care am privit meciul a preferat publicitatea – sigur, de înteles sub aspect financiar - în detrimentul ”amănuntelor” ce pot fi teribil de interesante fix în minutul de odihnă dintre reprize. Una peste alta, însă, cum şi Roach a trăit cu senzaţia că Manny era în avantaj la puncte, conform propriilor declaraţii, ceva este în neregulă cu acest mare antrenor care se luptă, de ani, cu teribila maladie Parkinson.
Poate că îi iubim mai mult pe pugiliştii spectaculoşi, care oferă recitaluri de lovituri şi adevărate războaie palpitante, adesea chiar însângerate. Aşa cum era Tyson, aşa cum era Gatti, aşa cum era şi Doroftei, aşa cum e şi Pacquaio. Aşa cum mai sunt destui. Dar, cum am spus, ne convine sau nu, arta pugilatului e mult mai mult decât o bătaie ”care pe care”, ca pe stradă. Însuşi marele Muhammad Ali ”The Greatest” a ”brevetat” tehnici defensive noi, tactica ”odihnirii în corzi” în timp ce aştepta potopul de lovituri al adversarului - obosindu-l astfel, doar pentru a lansa contraatacul devastator adesea - fiind cea mai cunoscută mai ales după legendara luptă cu George Foreman, ”Rumble in the jungle”, din 1974, când a recucerit centura mondială a greilor.Dar Ali a şi încasat multe lovituri, efectul lor fiind aceeaşi maladie Parkinson care i-a transformat dramatic viaţa şi imaginea, de zeci de ani. Sau ce să spunem de eternul jab de stânga al lui Wladimir Klitschko cu care, deja de aproape un deceniu, îşi ţine orice adversar la respect, transformând practic orice luptă într-una cu final previzibil, deja plictisitor în repetitivitatea lui? Dar ŞI asta înseamnă boxul, nu doar înfruntările ca între doi gladiatori avizi de sânge. Fireşte, n-aş vrea să apuc vremea în care boxul ar putea însemna doar strategii defensive perfecte, doar fugă prin ring, eschive ori doar jaburi şi directe „croşetate”, pe contră, fie ele şi de o mare acurateţe şi eficienţă. Dar e teribil de greu să atingi nivelul lui Mayweather în această privinţă, aşa că nu-mi fac griji că acel tip de box s-ar putea generaliza prea curând. Între timp, rămâne ceea va fi consemnat de istorie: Floyd Mayweather a dovedit că este cel mai bun, mai complet pugilist din ultimele decenii. Chiar dacă nu şi cel mai mare din toate timpurile..
P.S.
Articolul acesta vine în continuarea firească a celui scris sâmbătă, înaintea luptei, când preziceam - ca o dorinţă personală, mai degrabă, dar care s-a dovedit a fi eronată - victoria prin KO a lui Pacquiao. În acea avancronică am scris de ce Mayweather nu va putea fi niciodată „The Greatest”, indiferent de rezultatele din ring.
