Ajuns voluntar în Vama Isaccea, un ucrainean din orașul Herson povestește cum îi descriu prietenii lui viața sub ruși: „Cтрах. Frică. Orașul e pustiu”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Numele Herson a devenit în aceste zile cunoscut în toată lumea. E primul mare oraș ucrainean ocupat de ruși. Am găsit lângă vama tulceană Isaccea o familie din Herson. Stau cu urechea pe telefon, aflând de la mama lor, prea în vârstă ca să plece, și de la prieteni ce se întâmplă în oraș. Dar se și implică, tatăl fiind voluntar la vamă, ca să-și ajute compatrioții.
Cuprins:
J., 47 de ani, bărbat robust, cu ochii albaștri este din Herson, un oraș din sudul Ucrainei. A venit în vizită România pe 14 februarie, împreună cu soția și cele două fiice de 3, respectiv 12 ani. Pe 24 februarie, ziua în care a început războiul, cei patru intenționau să se întoarcă acasă.
<strong>Pe 25 februarie, urma ca fiica cea mare să înceapă din nou școala, fizic, la școală. Au decis să rămână și și-au așteptat în vamă o parte din familie, pe cei care au reușit să plece. Orașul lor a fost ocupat.</strong>
Familia, despărțită de război
Povestea lor e fragmentată între planurile pe care și le făcuseră înainte de război și modul în care se adaptează acum.
Când J. s-a trezit pe data de 24 februarie, soția plângea. Abia aflase ce se petrecea acasă, în Ucraina, unde erau și încă sunt părinții lor și alte rude. Chiar în acea dimineață, câteva rude și-au făcut bagajele și au pornit spre Isaccea. Pe drum era deja coadă de mașini și oameni. Fratele a rămas cu mama, care spune că e prea bătrână ca să poată pleca din Herson, dar soția și fiica acestuia au venit în România.
Ucraineanul numără pe degete câte persoane din familia sa sunt în România și câte au rămas în Ucraina. Nouă sunt aici și trei acasă: mama, fratele și socrul lui. Scoate telefonul și arată câteva poze de la ziua mamei, când a împlinit 84 de ani, la începutul lui ianuarie, „viața noastră înainte de război”.
Mama mea a trecut și prin Al doilea Război Mondial. Atunci mama mea a pierdut-o pe mama ei. Mama spune că din cauză că mama ei a trăit foarte puțin, acum ea trăiește două vieți, una pentru ea și una pentru mama sa. Putin va muri și mama va trăi.
Cтрах. Frică
„Eu sunt aici, bărbat în putere și mama bătrână și cu fratele sunt în Ucraina”, spune bărbatul un gând cu care îi e greu să se împace. De aceea, a acceptat să vorbească cu Libertatea fără nume și fără poze.
<strong>De când a început războiul, se poate telefona în Ucraina fără Roaming, datorită companiilor de tehnologie din România, care s-au mobilizat. Așa că </strong>ei vorbesc mai mereu
Mama îi povestește că oamenilor de acasă le e frică să iasă din locuințe, ca să nu fie folosiți drept scuturi umane de către ruși. „Orașul e pustiu.”
Scrollează pe Facebook și arată poze postate de prietenii din Ucraina. Oameni răniți, clădiri distruse, străzi goale. „Uite o grădiniță la subsolul blocului. Femeile însărcinate nasc în metrou. Cum se poate așa ceva?”
„Este o mare problemă în oraș acum. Orașul meu este Herson și acum sunt probleme foarte mari. Centrul comercial, la 60 de metri de casa în care locuiește tatăl soției a explodat”, scrie bărbatul pe telefon, pe Google Translate, pe 2 martie, ziua în care rușii au ocupat orașul.
Cum arată un dialog în fața centrului de refugiați
Suntem în fața Centrului pentru refugiați din Galați. E început de martie, dar ninge ca în decembrie. „Cum se zice la ruși: nu există vreme rece, există haine nepotrivite”, zâmbește Ludmila, o rusoaică ieșită la pensie, care locuiește de peste 30 de ani în Galați și zilele astea s-a oferit voluntară să traducă pentru refugiații ucraineni.
„Problemy z dokumentamy (probleme cu documentele - trad.)”, spune J, ca să se înțeleagă că nu au nevoie și de cazare în centru.
Când a trecut granița spre România, cumnata, pentru că nu avea pașaport, a completat o cerere prin care solicita azil, singura modalitate de a intra fără pașaport, în contextul „unei situații umanitare”. O denumire blândă dată războiului.
Codul Frontierelor Schengen pentru situaţii umanitare (art. 5) prevede că oamenii pot trece graniţa şi în baza identității declarate, cu verificare ulterioară a acesteia.
„Adică ei au numai cărți de identificare, adică buletine”, traduce Ludmila. Bărbatul continuă în ucraineană. „Ukrayina, Ukrayina”, repetă el, cu buletinele în mână.
Vor să afle care este situația lor din punct de vedere legal.
- „Ei nu vor statutul de refugiat, dar au numai buletinele din Ucraina și cu buletinele astea ei pot merge mai departe, în București, la consulat, să facă pașapoartele?”, îl întreabă traducătoarea pe un angajat al centrului.
- „Deci până la urmă, ce doresc?”, spune acesta, încă nedumerit.
- „Cred că este o neînțelegere. Ei au aici totul, adică au cazare, nu vor cerere de azil. Singura problemă e că doamna și fetița nu au pașapoarte, au numai buletine. Cu buletinele ucrainene pot să circule prin România?”, o ia de la capăt Ludmila.
„Ca să poată să intre în România aveau nevoie de acel pașaport. Cine nu a avut acel pașaport, a cerut azil. Azilul nu înseamnă doar să stea cazat aici, azilul înseamnă că eu am nevoie de protecție din partea statului român, că îmi este frică să mă duc la mine în țară. Înțelegeți?”, explică Ana Maria Guriță, la ONG-ul Jesuit Refugee Service (JRS), unul dintre ONG-urile care lucrează împreună cu autoritățile locale la Galați.
<strong>Tot acest dialog, dar diferit, de multe categorii, se repetă în zeci de mii de cazuri. România s-a mobilizat ca să ajute, autoritățile încearcă să asimileze la rându-le tipologia situațiilor.</strong>
Ca să renunțe la solicitarea de azil se face o cerere de renunțare voluntară la forma de protecție oferită de statul român, mai spune femeia.
În final, reușesc să rezolve asta și se întorc la casa unde sunt găzduiți în România.
„Au venit fiecare cu o sacoșă. O să trebuiască să o ia de la început, de la lingură și furculiță. Dar unde?”, se întreabă femeia care îi găzduiește în comuna Ciucurova, Tulcea. La 555 de kilometri de casă.
Ajuns la Isaccea, a stat o zi cu familia apoi s-a întors ca voluntar la graniță
Pe 25 februarie, J. și-a așteptat familia care a intrat în România prin Vama Isaccea.
<strong>Acolo a văzut modul de organizare pentru primirea refugiaților. Mulțumește poporului român, acestea sunt cuvintele lui, pentru bunătate.</strong>
„Ne simțim ca acasă.” A decis să ajute și el, de aceea merge împreună cu voluntarii Agenţiei Adventiste pentru Dezvoltare, Refacere şi Ajutor (ADRA) și-i întâmpină pe refugiații ucraineni. Prin ADRA, el și familia sa au primit cazare în România.
J. s-a oferit voluntar și spune că e singura modalitate să facă ceva acum și să uite de problemele lui. „Dacă te gândești într-una la asta, atunci te doare capul”, apare traducerea pe ecranul telefonului său.
„Punct interesant”, mai apare în română pe telefon. Bărbatul povestește cum, cu o seară în urmă, în Vama Isaccea s-au terminat mănușile pentru refugiați și aceștia au primit căciuli în care și-au înghesuit mâinile. Își dă jos căciula din cap și își bagă mâinile crăpate de frig în ea, demonstrativ.
- Ce urmează să faceți?
Oftează.
- O să mă întorc acasă după război.
Urmărește pe Libertatea LIVETEXT cu cele mai noi informații despre războiul din Ucraina
