Andrei Boicea, studentul la Medicină Militară promovat de Armata Română drept un exemplu de voință: „Am terminat liceul cu 873 de absențe”

Un drum dificil până la reușită

Tânărul militar este prezentat drept un model de reușită, după un parcurs în viață plin de provocări și schimbări neașteptate: ani de liceu marcați de absențe, examene ratate, muncă grea în străinătate și încercări repetate de a-și găsi direcția. 

În ciuda privirilor critice și a etichetelor primite, Andrei a continuat să caute drumul potrivit, să muncească și să se redescopere. Povestea lui este despre forța de a nu renunța și despre transformarea unui start dificil într-o evoluție personală impresionantă.

Nevoia de validare, scânteia din spatele rebeliunii adolescentine

Atunci când un copil simte că nu este vizibil pentru cei din jur, de multe ori are tendința să facă lucruri ieșite din comun pentru a atrage priviri și aprecieri. Așa a fost și în cazul lui Andrei. 

Eram fix copilul acela care nu era nici cel mai frumos, nici cel mai inteligent, nu pentru că n-aș fi avut zestrea, ci pentru că nu îmi dădeam interesul. Nu mă plăceau fetele și aveam o idee destul de ștearsă despre mine. Toată această stare a dus mai târziu, în liceu, la construirea unui caracter destul de tumultuos din multe puncte de vedere. Când fac introspecție, îmi dau seama că totul a pornit din nevoia de a fi validat sau de a fi observat, dar atunci nu știam să analizez lucrurile așa, povestește Andrei Boicea pentru Libertatea.

Dincolo de dorința de a fi remarcat de colegi, Andrei recunoaște că la baza schimbării radicale au stat și zestrea genetică, dar și educația primită acasă. „Bunica mea mi-a zis mereu că e important să fii văzut, să fii faimos, să te vadă lumea. Ea, fiind de la sat, așa vedea lucrurile”, povestește el. La toate acestea s-a adăugat și influența anturajului, un factor care i-a amplificat dorința de a ieși în evidență și i-a alimentat perioada tumultoasă a adolescenței.

Trăsăturile fizice, completate de dreaduri și tatuaje, îi făceau pe mulți să-l întrebe dacă este străin, iar el nu confirma, dar nici nu nega vreodată, era o formă de minciună prin omisiune. Porecla de „Jamaicanul” îl făcea să se simtă special și remarcat, iar copilul din el, care tânjise mereu după validare, simțea în sfârșit că este văzut. De aceea a ales să își construiască acest personaj în jurul propriei personalități.

Momentele care l-au făcut să-și dorească o schimbare

Spune că în acea perioadă cuvântul „Nu”, nu făcea parte din vocabularul lui. Era deschis oricărui lucru care i se propunea, iar acest fapt l-a condus în locuri bune și mai puțin bune.

Însă, după o serie de experiențe destul de neplăcute și imagini care l-au pus pe gânduri, Andrei spune că a realizat că stilul de viață pe care îl trăia nu putea continua la nesfârșit. 

Un episod aparent banal, dar cu un puternic impact, i-a rămas adânc întipărit în minte. „Eu mă dau cu placa, mai cânt la chitară, am făcut și dansuri populare destul de mult timp. La un moment dat, stăteam în parc cu o domnișoară și trece pe lângă noi un tip de vreo 40-45 de ani, creț, pe placă și cu o chitară în spate, și am zis wow, ce asemănare. În momentul ăla m-am gândit: unde s-o duce omul ăla la 45 de ani cu o chitară în spate și pe placă? Nu am răspuns niciodată la întrebarea asta, dar cumva m-am văzut pe mine și, pur și simplu, gândul de «unde mă duc acum?», gândul că n-aș avea o direcție concisă, a fost un factor destul de determinant. Era oglindirea mea în 20 și ceva de ani când n-aș fi făcut nimic dacă aș fi continuat așa.”

A mai fost un moment care l-a pus serios pe gânduri. Într-o seară, fiind la o petrecere, Andrei s-a uitat mai atent la oamenii din jur, la locul în care era și la atmosfera de acolo. Deși părea că toată lumea se distrează, ceva nu se lega. Și-a spus: „Ok, e amuzant și chestii, dar ăsta e standardul? Aici se plafonează viața?”. Întrebarea simplă l-a trezit și l-a făcut să înțeleagă că nu voia ca aceea să fie direcția lui în viață.

Picarea bacalaureatului și decizia de a pleca în Anglia

Andrei spune că, printre cele mai grele încercări din viață s-au numărat picarea bacului și o despărțire dureroasă după 4 ani de relație. El spune că momentele de cumpănă îl obligă să își testeze limitele și să vadă cum gestionează situațiile dificile. Tânărul declară că, deși nu îi place să eșueze, a învățat să caute oportunitatea din fiecare experiență, oricât de neplăcută ar fi. Bacul a fost o etapă care l-a marcat profund, făcându-l să înțeleagă că niciodată nu înțelegi suficient și că mereu există ceva de învățat, chiar și atunci când ai impresia că stăpânești lucrurile.

A dat examenul în a doua sesiune, cea din luna august, l-a luat, după care, în septembrie a plecat cu tatăl lui în Anglia cu planul de a urma o facultate de nutriție și metabolism. Pe măsură ce timpul trecea, a simțit că vechile anturaje nu îl mai influențează și că poate face față cursurilor fără prea mare efort. Facultatea i s-a părut ușoară, iar asta i-a aprins dorința de a încerca mai mult, așa că și-a luat și un job. 

Cursuri dimineața, muncă seara

Avea cursuri dimineața, iar seara mergea la muncă într-o fabrică de uleiuri și detergenți. „Slujba meu acolo era să ambalez cutii de carton cu produsul pe care îl făceau ei. Era o roată foarte mare și trebuia să iau o plasă să o fixez acolo… bineînțeles, am terminat toată treaba în două ore pe ziua respectivă, așa că mi-au dat mai mult de lucru”, povestește Andrei. 

După doar o săptămână a realizat că ritmul acela, repetitiv și fără final, nu era viața pe care și-o dorea. Gândul că ar putea rămâne blocat acolo, făcând aceeași muncă la nesfârșit, l-a speriat și i-a întărit convingerea că poate mai mult.

Pandemia de Covid-19 l-a obligat să se întoarcă în țară, moment în care și-a înghețat și anul la facultatea din străinătate. „La nutriție și metabolism, într-o țară străină, mi-am dat seama că nu coincide cu interesele mele și cu modul în care se tratează o ființă umană, fie ea și de peste graniță.”

Ajuns în România, s-a apucat să învețe pentru admiterea la facultatea de medicină. Își amintește că învăța, dar nu înțelegea ce. Citea cuvintele fără să le înțeleagă sensul, motiv pentru care a și picat examenul de intrare. „Văzând cât de greu e să aspiri la o facultate de top, mi-am dat seama că trebuie să fac niște schimbări, iar cea mai mare a fost să îmi pierd identitatea, adică efectiv m-am dus să mă rad în cap, să-mi dau dreadurile jos, iar cu banii strânși în Anglia mi-am plătit meditațiile.” 

Trecerea de la tipul rebel la viitor student la Medicină

Momentul care i-a întărit hotărârea de a alege medicina a venit odată cu o experiență dureroasă trăită alături de tatăl său. Întors în România, de sărbători, Andrei a ajuns cu el la Urgențe, după ce acesta a făcut o colică renală puternică. Ore întregi a stat lângă tatăl său, privindu-l cum încearcă să-și găsească o poziție care să-i mai aline durerea. „Durerea aceea e monstruoasă… eu efectiv aveam o neputință, nu aveam cum să-l ajut decât să-l țin de mână”, povestește el. În acele clipe, întrebarea care îl măcina nu mai era doar „unde mă duc eu?”, ci una mult mai directă: „cum pot eu să-l ajut pe omul ăsta?”. Sentimentul de neputință l-a marcat profund și l-a ambiționat să urmeze o carieră în care să poată salva și proteja vieți.

Renunțarea la vechiul Andrei a deschis însă drumul spre o viitoare carieră de succes. „Facultatea la care sunt am ales-o din foamea de cunoaștere, din dorința de a nu face o muncă repetitivă… vreau să ajut oamenii ca tata, care stau patru ore în genunchi pe scaunul de la Urgențe și se zvârcolesc și vreau să fac asta prin capacități proprii”, explică Andrei. 

Pentru el, medicina este mai mult decât carieră… este modul de a da înapoi societății, de a sprijini oameni simpli, de a nu-i lăsa doar să supraviețuiască, ci să trăiască cu adevărat. 

„Dacă am șansa să schimb ceva în sistemul ăsta, vreau să schimb pe bucățica mea. E ceea ce simt eu că trebuie să dau înapoi oamenilor care au avut grijă de mine și nu mă refer aici la familie sau prieteni, mă refer efectiv la tipul care m-a condus cu autobuzul la un moment dat și nu a făcut accident, la omul care s-a ocupat de investițiile alea, fie ele și controversate, dar care, până la urmă, a făcut posibil să existe un metrou ca să nu mor de cald pe afară. 

Orice om cu care am interacționat sau nu, oamenii ăștia trebuie să trăiască și aș vrea să îi ajut și eu puțin, nu să supraviețuiască, ci să trăiască cu adevărat”. Dorința de a ajuta, de a scăpa de durere și de a evolua continuu au devenit cele trei repere care îi ghidează fiecare pas, spune studentul la Medicină. 

Decizia de a alege Institutul Medico-Militar

Decizia de a intra în armată a venit cu un gest radical, care pentru Andrei a însemnat o adevărată rupere de trecut. „Când m-am ras în cap am început să plâng. Nu prea sunt adeptul bărbaților care plâng, dar am plâns rău de tot. După 7 ani de dreaduri, când am luat decizia că vreau să intru în armată, nu mai știam cine sunt. Părul ăla a însemnat o mare parte din identitatea mea. Nu am știut să-mi găsesc un stil foarte mult timp”, mărturisește el.

Cu toate acestea, înțelegea că era exact provocarea de care avea nevoie în acel moment. „E greu să ieși dintr-o buclă fără să știi că ești într-o buclă, e greu să-ți dai seama cum să scapi sau să te oprești din anumite lucruri, mai ales de unul singur”, spune el. 

Crescut cu o viziune tradițională despre masculinitate, Andrei crede că „un bărbat e ca o piatră de temelie” și și-a dorit să-și clădească caracterul după acest principiu. Medicina îl atrăgea prin cunoaștere și dorința de a ajuta, dar armata i s-a părut calea ideală pentru a-și impune disciplina de care avea nevoie. „Am vrut să creez disciplină în viața mea și mi-am dat seama cât de greu mi-ar fi fost de unul singur.”

În acea perioadă, se simțea prins între două lumi, deoarece nu se desprinsese complet de vechiul anturaj, chiar dacă voia o schimbare reală. Această facultate părea șansa de a ajunge acolo unde își dorea cu adevărat, deși prietenii l-ar fi descurajat. 

„Dacă mă duceam la prietenii de atunci să-i întreb ce părere au, mi-ar fi spus: «Ce ai, mă, ai înnebunit? Ai libertate, ești nonconformist». Dar eu aș fi zis: «Da, dar la asta se rezumă viața?»”.

Astăzi este mândru de el că a reușit, tocmai ce a terminat anul IV în cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, unde urmează programul de medicină militară prin Institutul Medico-Militar. 

Practic, el este student atât la UMF „Carol Davila”, care îi asigură pregătirea medicală, cât și la Institutul Medico-Militar, care îi oferă formarea militară și gradul aferent. „Mă bucur și le mulțumesc oamenilor care ne dau șansa să învățăm foarte mult, adică și militaria e bună și medicina, și sunt oameni empatici și înțelegători. Ne dau timpul necesar să învățăm la medicină, având în vedere că e mai grea.”

Modele și inspirație

Părinții și educația pe care a primit-o au jucat un rol important în alegerile lui Andrei, deși în adolescență au avut o relație controversată, întrucât a „schimbat tiparele educației lor”. 

Mama, asistent medical, avea prin casă cărți de medicină și îi povestea lucruri interesante despre importanța medicilor și a vieții. Un episod din grădiniță i-a rămas puternic în memorie. Într-o dimineață, mama călca haine și urmărea la știri un reportaj despre un doctor care inventase „o chestie mișto cu ciment pentru vertebre, pentru hernia lombară de disc”. 

Andrei nu înțelegea prea bine termenii, dar a văzut admirația din ochii mamei și a auzit-o spunând: „Ia uite, mamă, pe oamenii ăștia eu îi văd ca pe niște Dumnezei”. În mintea lui de copil, acel moment a declanșat o dorință puternică: „Vreau și eu ca mama mea să se uite la mine ca la un Dumnezeu”.

Tatăl său, la rândul lui, l-a îndrumat în alegerea drumului. „Tata mi-a spus să-mi aleg o muncă cinstită și s-o fac cu pasiune”, își amintește Andrei, iar episodul petrecut la Urgențe i-a întărit această lecție. L-a văzut așteptând, chinuit de durere, iar sentimentul de neputință l-a marcat. „Văzându-l acolo, săracul, cum aștepta și cât se chinuia, am zis că trebuie să-l ajut, dar cum pot? În mintea mea obtuză de atunci am zis: suferă, are o boală, cum vindec boala? Mă fac medic, nu? (râde) Easy, nu?”.

O zi obișnuită din prezent 

Astăzi, viața lui Andrei este complet diferită față de anii de liceu. Își petrece timp din vacanță „învățând la stagii precum semio și radio, nu neapărat pentru informația învățată acolo, ci pentru a-mi dezvolta o gândire medicală mai bună”. 

Spune că medicina nu înseamnă doar teorie, ci și un mod de a gândi, iar „Când ai norocul să dai de doctori care îți inoculează și modalități de gândire, asta nu face parte din materia predată, e un mare bonus”. În sesiune poate sta și 12 ore cu nasul în cărți, o diferență uriașă față de perioada liceului, când „până am picat bacul și chiar și atunci învățam trei ore ca să-l iau”.

În liceu, programul era haotic. „Mă trezeam, mă duceam pe la liceu, când mai ajungeam. Am terminat cu 873 de absențe”. Îi plăcea să se trezească devreme ca să aibă timp pentru plimbări cu placa, petreceri sau întâlniri cu prietenii. Pauzele se transformau adesea în plecări definitive din clasă. „Puteam să ieșim din liceu și de cele mai multe ori ieșit rămâneam, nu mă mai întorceam”.

Chiar și acum încearcă să păstreze ceva din spiritul liber de atunci. „Și acum încerc să-mi găsesc timp să merg cu placa, îmi iau un maiou pe mine și arăt grobian, să cânt la chitară «Perfect fără tine», dar acum, dacă mă oprește cineva și îmi spune că nu fac nimic, îi zic: «Ba chiar fac, hai să lăsăm prejudecățile deoparte»”. 

Totuși, viața lui are acum un ritm complet diferit, iar dacă atunci nu avea nicio direcție, astăzi „am un scop mai clar”, citește cărți, se informează și caută mereu să înțeleagă „puterea cuvintelor” pe care altădată nici nu le băga în seamă.

„Pur și simplu am ales calea de a fi mai bun”

Andrei spune că nu a fost niciodată tentat să renunțe și tocmai asta îl face să se simtă mândru. „Nu am fost tentat și de asta sunt mândru. Nu, pentru că simțeam ca e un parcurs natural. A fost mai mult o luptă de perspectivă… să înțeleg concepte la chestiile pe care trebuie să le fac ca să reușesc, dar dorința a fost mereu acolo, dorința de a fi mai bun. Pur și simplu am ales calea de a fi mai bun”.

Privind înapoi, crede că singurul lucru cu adevărat bun făcut în perioada rebelă a fost că a învățat să recunoască riscurile. „Îmi dădeam seama de gravitatea unui lucru când îl experimentam. Adică, dacă beam prea mult și ziceam semi conștient că e ok să ajungi în comă, atunci chiar e ceva greșit acolo.” Pentru el, a trăi într-o iluzie „perfectă” este „o formă de slăbiciune, o formă de a nu fi bărbatul ăla stoic”, așa că a preferat să înfrunte realitatea, oricât de dură ar fi fost, în loc să își „augmenteze realitatea trăind într-o iluzie frumoasă”.

De aceea, nu vede schimbarea ca pe o reconstrucție, ci ca pe un drum firesc. „Nu l-am simțit ca un proces de reconstrucție, l-am simțit ca un proces natural al meu ca om. Mi-am ales drumul ăsta în viață”.

Cum gestionează prejudecățile față de trecutul său

În prezent, Andrei privește criticile cu o relaxare pe care nu o avea în trecut. „Ador când sunt judecat acum, înainte le luam foarte personal și le simțeam ca un atac, chit că era doar o remarcă. Poate că și asta a direcționat schimbarea”, spune el. 

Pentru el, faptul că unele comentarii îl răneau era un semn clar că avea lucruri de ajustat. „Dacă eu simțeam că anumite remarci ale unor oameni sunt insulte, înseamnă că era ceva ce trebuia să schimb.”

Explică faptul că prejudecățile legate de trecutul lui nu îl mai ating. Cei care îl întreabă sincer primesc explicații, dar abordează diferit situațiile neplăcute. „Dacă mă întreabă cu inima bună, o să-i răspund și o să-i explic, dacă nu, o să râd cu el și cu fărâma de ego din mine o să-i spun: «Da, de asta am avut nevoie pentru a deveni medic militar»”. Acum însă, spune că nu mai ia nimic personal, pentru că a demonstrat deja că este capabil de mult mai mult. „Atunci nu simțeam că sunt capabil să fac schimbarea aia, acum, că deja am făcut-o, nu mă mai atinge.”

Ce i-ar spune acum profesoarei care l-a descris „aruncat în groapa de gunoi”

Andrei spune că nu a mai simțit nevoia să se întoarcă la persoana care l-a rănit în trecut, nici măcar pentru a cere explicații. „Ce lucruri pe care aș putea să i le spun mi-ar aduce validare sau confort pentru răul pe care m-a făcut să-l simt în trecut și ce aș mai avea de câștigat din asta?”, se întreabă el. 

Consideră că profesoara respectivă are propria ei perspectivă asupra vieții, iar rana provocată atunci nu mai are rost să fie redeschisă. „Pielea noastră, celulele noastre, colagenul din noi au o capacitate magnifică pe care mintea nu o are – să facă cicatrici. Doamne ajută că, în cazul ăsta, s-a aplicat și s-a făcut cicatrice. Nu avea sens, dau noroc cu palma în care era cicatricea, altceva nu pot să fac”.

Unde se vede Andrei peste 10 ani

„Prietenul meu cel mai bun, Albu, Albichii, îmi spune mereu că scopul vieții e să nu afli niciodată care e scopul vieții”. 

Pentru Andrei, această frază a devenit un fel de motto. Spune că cel mai mare dar pe care i l-a oferit armata nu este doar disciplina, ci camaraderia. „Dacă e ceva ce chiar iubesc în armata asta, e omul ăsta. M-aș pune fără să ezit în fața unui glonț pentru el. Mi-a arătat că există o altfel de iubire față de cea de familie sau de partener, e o iubire pentru un om. Îi validez atât de tare existența încât o pun la nivelul meu”.

Când se gândește la viitor, Andrei își imaginează o viață în care medicina și armata merg mână în mână. „În zece ani m-aș vedea să profesez medicina. Mi-ar plăcea și o specialitate clinică, dar mă văd și în uniformă, aș vrea să merg mai des la congrese medicale militare ca să port uniforma, pentru că e concretizarea exactă a unui sacrificiu și efort pe care l-am făcut”. 

Îl atrage și partea de misiuni în zone de conflict. „Faci medicină în uniformă, adică îți tragi halatul peste combat, e mișto”. Face o pauză și adaugă „Ironic, cum am fost eu și acum îmi place mult și partea asta de militărie, adică sunt două extreme”.

Totuși, nu vrea să-și blocheze drumul în planuri exacte. „Vreau să pun pietre pe malul râului, dar nu vreau să îl opresc. Am planuri, dar nu vreau să anticipez prea mult, pentru că îmi fac așteptări”.

Libertatea: Ce te sperie în viață?
Andrei Boicea: Mă sperie necunoscutul, că nu știu cum voi reacționa, dacă voi reacționa suficient de bine în anumite situații, adică voi reuși să-mi urmez cariera și profesia cum vreau, în același timp să asigur o dezvoltare emoțională și psihică a copiilor mei suficient de bună, iar la finalul vieții să fiu mulțumit cu tot ce am reușit să fac.

O profă de psihologie din anul I ne-a spus: «Bătrânețea și iminența morții sunt ultimul punct de răscruce al unui om. Un om, în iminența morții, are două opțiuni: să reculeagă amintiri, să fie nostalgic și să răsufle ușurat sau să dispere, pentru că simte că sunt lucruri pe care nu le-a făcut în viață.» De asta mi-e frică. Mi-e frică să nu ajung într-un punct în viața mea în care să spun că aș fi putut să ajung undeva și aș fi vrut, nu doar o ambiție chioară și să nu mă fi bucurat de o bucățică a vieții pe care chiar o voiam înăuntrul meu.

– Ai învățat să fii blând cu tine sau ești încă dur cu „versiunea ta” din trecut?
– Sunt dur cu mine acum, nu am de ce să fiu dur cu versiunea mea din trecut, pentru că asta m-a adus aici, dar abia anul ăsta, după despărțirea de tipa cu care am stat 4 ani, am învățat să fiu mai blând cu mine. Am învățat să mă critic și mai aspru, dar mai fundamentat, adică nu mă critic pe burta goală. Mă critic pe decizii proaste pe care le-am luat și pe decizii pe care le iau conștient.

Îmi dau seama care a fost parcursul vieții mele și nu am de ce să mă critic. Îmi mai pun uneori întrebarea: «Ce ar fi fost dacă?», dar opresc imediat gândul, pentru că îmi dau seama că asta a trebuit să fie pentru mine ca să ajung aici.

– Ce le-ai spune tinerilor care cred că e prea târziu pentru ei?
– Niciodată nu e. Îmi pare rău că e o întrebare la care am răspunsuri limitate, pe care le-ar da oricine. Nu am un răspuns care să spargă tiparele, ceva generic. Uneori clișeele chiar au fundament.

Cu ipocrizie le-aș spune să plângă. Le-aș spune să își scoată cuvintele astea din vocabular: «prea târziu». Nu există prea târziu. Prea târziu e doar când mori. Până atunci le-aș da exemplu pe colonelul Sanders, care la 60 de ani a devenit multimilionar și a făcut KFC-ul după ce a intrat în faliment.

Le-aș spune ce mi-a spus colegul meu când m-am dus nepregătit la un examen. Nici măcar nu am vrut să mă prezint, am vrut să merg direct la restanță că mi-e rușine să mă prezint așa. Mi-a zis așa: «Bă, dacă vii poți să treci sau nu, dacă nu vii nu ai cum să treci. 1% e substanțial mai mult decât 0» și m-am dus la examen și am luat 10.

Oricât de greu ar fi, cât timp respiri există o cale, mai bună, mai rea, mai optimă, mai suboptimă, ceva mai bun tot există. Doar găsiți o cale, pentru că prima cale o aduce și pe a doua și pe a treia și tot așa.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 3

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro