Andrei Ursu, artistul care s-a reinventat și trăiește asumat în România: „Frica e firească, dar adevărul propriu e mai important decât aprobarea altora”

Copilăria la sat și redescoperirea artistică din Londra

Andrei Ursu (32 de ani) s-a născut în Buzău și a crescut într-un sat mic, Stăncești, loc simplu și drag lui, unde s-a format ca om. „De acolo am plecat cu mult respect pentru muncă, familie și pentru artă, pentru că ai mei au fost amândoi dansatori de muzică populară, dar nu au putut urma o carieră în dans, fiind nevoiți să facă compromisuri pentru a-și câștiga pâinea. Cred că am crescut în jurul artei fără să-mi dau seama că, într-o zi, asta o să fie drumul meu. Nu știam că o să fac muzică, dar mereu am simțit că am ceva de spus”, povestește el. 

Artistul mărturisește cum părinții i-au transmis dragostea pentru mișcare și pentru scenă. „Așa s-au și cunoscut, în ansamblul de dans. N-a fost ceva planificat, dar m-au inspirat fără să-și propună. Mi-au dat libertatea să fiu creativ, dar și rădăcini puternice”, continuă tânărul.

Recomandări

Cum ar putea arăta motivarea CCR în cazul secretizării declarațiilor de avere. Profesorul de drept Cristian Clipa: „Procurorii nu trebuie să fie serviți ca la restaurant”

Viața i-a fost un drum în valuri, așa cum precizează, de la terminarea unui liceu mate-info la absolvirea ASE-ului, când simțea nevoia unui drum „sigur”, chiar dacă inima îi era în altă parte, la plecarea în Londra, locul unde s-a descoperit ca artist. A făcut dansuri de la 12 ani, iar asta l-a dus în tot felul de locuri, de la scene mari, alături de artiști cunoscuți, la emisiuni TV. 

Andrei a fost și parte dintr-un boyband, SHOT (creat de Smiley), loc unde a învățat mult, dar care l-a dus și într-un burnout puternic, unde a simțit că se pierde în tot ceea ce se întâmplă. 

„Am ajuns să nu mai știu cine sunt dincolo de imagine, de proiect. Burnoutul și depresia au venit cumva pe tăcute și m-au lovit tare. Simțeam că nu mai am direcție, că nu mai am energie. Dar poate că fix acel blocaj m-a forțat să mă opresc și să mă uit cu adevărat înăuntru”, explică artistul.

Dorința de muzică a apărut atunci când a simțit că ceva din viața lui lipsea. În 2017 a plecat la Londra, un pas pe care l-a considerat greu, dar necesar. „Acolo m-am reconectat cu mine, cu vocea mea. Acolo am început cu adevărat să mă descopăr ca artist”. 

Când s-a întors, a început să lucreze la Global Records, unde se ocupa de content, de idei de campanii și de tot felul de detalii care țin de imagine și comunicare. A lucrat cu artiști populari și a învățat, așa cum zice, cât de multă muncă e în spatele fiecărei lansări. I-a prins bine să vadă cum funcționează industria, ce înseamnă să fii artist, dar și om de echipă, iar asta l-a motivat să-și ia cariera în serios. 

Recomandări

Digul subteran din Salina Praid s-a prăbușit. Minerii au încercat până în ultima clipă să salveze o secțiune a minei și au ieșit plângând

În 2020 a lansat prima lui piesă, „Why”, un moment pe care-l consideră extrem de emoționant. „Era prima dată când scoteam ceva cu numele meu pe el, ceva ce scrisesem din suflet. Aveam toate emoțiile din lume – frică, entuziasm, vulnerabilitate, dar și o bucurie sinceră. Parcă, în sfârșit, se alinia ceva în mine. A fost un pas mic, dar uriaș în același timp”. 

Doi ani mai târziu, după ce a cunoscut succesul internațional cu participarea la Eurovision și piesa „Llamame”, a apărut primul lui EP, „Mandala”, urmat în 2023 de albumul „Fiesta23”. A renunțat la numele de scenă WRS și a făcut trecerea de la piese pop și retro la melodii care au un mesaj personal și mai multă profunzime. 

În 2023 și-a asumat public identitatea sexuală, iar în 2024, după experiența Asia Express, unde a participat alături de Vlad Condurache, cei doi s-au logodit. 

În interviul de mai jos, am stat de vorbă cu Andrei despre asumare, drumul său artistic, depresie, identitate, dragoste și locul său în muzica românească de azi.

Bullyingul și dorința de a-și găsi vocea

– Obișnuiai să cânți în corul bisericii, dar ai fost și bullied pentru asta – îmi poți povesti cum ai resimțit toate aceste lucruri și cum te-au format? 
– Îmi plăcea să cânt la serbări, dar și în corul bisericii, când aveam ocazia. Ca să-mi aud vocea, le stricam casetele alor mei și mă înregistram peste ele. Săptămâna înaintea Paștelui mi se părea magică. Eram văzut ca „altfel”, învățam în oraș și locuiam la țară. Am fost judecat, uneori chiar marginalizat, dar nu pentru modul în care mă exprimam, ci pentru că eram „țăran”. Dar, sincer, asta nu m-a făcut să renunț. Cred că toate astea m-au făcut să-mi doresc și mai mult să-mi găsesc vocea.

Recomandări

Jocul lui Grindeanu: șef la Camera Deputaților, locul de unde Dragnea și Ciolacu au condus cu mână de fier partidul

– Dacă ai putea să te întorci în timp și să-i spui ceva copilului care erai în perioada grea a bullying-ului, ce i-ai spune?
– I-aș spune că e suficient așa cum este. Că sensibilitatea lui nu e o slăbiciune, ci o forță. Că va veni o vreme când ceea ce acum îl doare o să-l ajute să-i vindece și pe alții. I-aș spune să nu se ascundă, să rămână blând și curios, pentru că exact acele lucruri vor fi darurile lui mai târziu.

Muzica, un act de asumare personal, dar și un fel de terapie

– De ce te-ai hotărât să cânți și ce a însemnat pentru tine acest pas?
– Cred că muzica a fost mereu în mine, doar că nu am avut curajul să o las să iasă. A fost o decizie personală, luată dintr-o nevoie de sinceritate. În dans mă exprimam, dar nu puteam spune exact ce simt. Prin muzică am început să-mi spun povestea. Cântatul a fost și este un act de asumare pentru mine, un fel de terapie, dar și o punte între mine și ceilalți.

– Ți-ai găsit ușor vocea artistică sau a fost un proces lung de descoperire și curaj?
– A fost un drum. Nimic nu s-a întâmplat peste noapte. Am avut momente de nesiguranță, am scris multe piese pe care nu le-am lansat niciodată, am avut perioade în care nu știam dacă fac bine ce fac. Dar, cu timpul, cu muncă și cu multă introspecție, am început să înțeleg cine sunt și ce am de oferit. Și chiar și acum cred că vocea mea artistică e în continuă evoluție.

– Înainte să devii artistul din prezent, cât erai în boybandul SHOT, ai trecut printr-o perioadă de burnout. Cum ai ieșit de aici?
– N-a fost ușor și nici rapid. A fost nevoie de timp, de răbdare și, mai ales, de sinceritate cu mine însumi. În perioada în care eram cel mai jos emoțional, am început să scriu – fără filtru, fără presiune. Muzica a devenit un spațiu în care puteam să fiu vulnerabil. M-au ajutat și oamenii apropiați, câțiva prieteni care m-au văzut și m-au ascultat fără să judece. Iar plecarea la Londra a fost și ea un pas esențial – m-a scos din zona de confort și m-a făcut să mă privesc din alt unghi. Acolo, departe de tot ce știam, am început să mă reconstruiesc.

– Apropo de asta, despre plecarea în Londra, ai zis la un moment dat: „Când am plecat din țară, aveam frică de moarte, că nu o să am ce să mănânc a doua zi. Londra a fost terapie pentru mine, m-a ajutat să mă reîndrăgostesc de muzică și să-mi dau seama că sunt pe drumul cel bun.” Cum a fost întreaga experiență de aici?
– Am plecat în 2017, într-un moment în care simțeam că mă sufoc în București. Nu mai știam cine sunt, ce vreau și simțeam că am nevoie să mă desprind complet de tot ce însemna zona mea de confort. Londra nu a fost o alegere planificată, mai degrabă un impuls, dar unul care mi-a schimbat viața. Am ajuns acolo cu bani cât să mă descurc o lună, am lucrat într-un bar, am schimbat 3 case într-o lună, și da, mi-a fost teamă. Dar în tot haosul ăla am început să scriu din nou, să cânt pentru mine, fără presiuni. 

Londra mi-a arătat că muzica e ceea ce vreau cu adevărat să fac, nu doar ce știu să fac. M-a învățat că pot să mă reinventez. Că nu e nicio rușine să o iei de la zero. Că fragilitatea poate deveni putere dacă o privești cu blândețe. M-a făcut să fiu mai recunoscător pentru lucrurile simple, dar și mai hotărât să-mi urmez visul. M-am întors cu mai mult curaj, cu mai puțină frică de eșec și cu o dorință reală de a spune adevărul meu prin muzică.

Eurovision, mesajul din versuri și schimbarea stilului muzical

– Ai reprezentat România la Eurovision 2022. Ce înseamnă show-ul pentru tine și cum a fost întreaga experiență?
– Eurovision a fost una dintre cele mai intense și speciale experiențe din viața mea. Am ajuns acolo într-un mod neașteptat. Nu aveam planul ăsta în minte, dar când am simțit că „Llamame” poate transmite ceva puternic și autentic, m-am gândit că ar merita să o trimit. Am lucrat mult cu echipa mea și totul s-a întâmplat într-un ritm foarte alert. Când am câștigat Selecția Națională, a fost un moment incredibil – de recunoștință, dar și de responsabilitate. A urmat un carusel de emoții, repetiții, interviuri, presiune, dar și o energie frumoasă. Eurovision m-a învățat multe despre mine ca artist și ca om – mai ales despre curaj, vulnerabilitate și cât de important e să fii tu, chiar și pe o scenă uriașă.

– Ce-ți dorești să ajungă la public odată cu piesele tale?
– Mesajul principal e simplu: că nu ești singur. Orice ai simți – frică, iubire, durere, speranță – e valabil și merită exprimat. Încerc să transmit ideea că vulnerabilitatea e o formă de putere și că e OK să fii exact așa cum ești. Dacă cineva ascultă o piesă de-ale mele și simte că e văzut sau înțeles, atunci am reușit ce mi-am propus.

– Există un firu roșu al poveștilor pe care le spui prin versuri? Sunt inspirate din viața ta?
– Da, în mare parte sunt inspirate direct din viața mea. Scriu despre ce trăiesc, ce simt, ce nu pot spune altfel. Firul roșu, cred, este dorința de autenticitate – fie că e vorba despre iubire, despre frici, despre regăsire sau despărțiri. Nu-mi propun să scriu „hituri”, ci povești care să atingă ceva real. Versurile sunt, de multe ori, ca niște confesiuni. Și da, uneori doare să le scrii, dar e și eliberator.

– Din 2020 și până acum, stilul tău muzical s-a schimbat foarte tare – ce cânți în prezent? 
– Da, e adevărat. Stilul meu muzical a trecut prin multe etape, dar cred că toate au fost firești. La început, experimentam – voiam să văd ce mi se potrivește, ce mă face să vibrez. Am trecut de la pop-dance la influențe latino, retro, apoi am simțit nevoia de mai multă profunzime și sinceritate în piese. Acum simt că mă întorc la esență: o muzică sinceră, sensibilă, cu mesaje personale. Poate că nu e un gen clar definit, dar e autentic și mă reprezintă în prezent. Și cred că asta contează cel mai mult.

– Există un cântec pe care l-ai scris și pe care ai simțit că e aproape dureros să-l lansezi?
– Da, există câteva piese care au fost greu de lansat tocmai pentru că erau despre răni foarte adânci. Un exemplu ar fi „O Nouă Viață” – e o piesă inspirată din divorțul părinților. Am stat mult pe gânduri înainte s-o scot, dar până la urmă am făcut-o tocmai pentru că știam că e sinceră. Și, culmea, tocmai piesele astea care îți e greu să le dai lumii sunt cele care ating cel mai puternic.

Industria muzicală din România și noua generație de artiști

– Dacă ar fi să faci o analiză a industriei muzicale din România, cu bune și cu rele, ce îmi poți spune despre asta?
– Industria din România e într-o continuă schimbare. Avem artiști foarte talentați, oameni care fac lucruri curajoase și o deschidere tot mai mare către diversitate. Asta e partea bună – că începe să existe spațiu pentru mai multe voci, pentru artiști care nu se încadrează neapărat în „standardele” clasice. Pe de altă parte, încă simt că e o industrie în care contează mult imaginea, cifrele, algoritmii, uneori mai mult decât mesajul sau autenticitatea. 

Există presiuni și comparații care pot fi copleșitoare, mai ales pentru un artist la început de drum. Dar cred că schimbarea vine din interior – de la noi, cei care alegem să fim sinceri, să rămânem aproape de ce simțim, chiar și când drumul pare mai greu.

– Crezi că noua generație de artiști români este mai deschisă și mai asumată decât generațiile anterioare?
– Da, clar. Observ tot mai mulți artiști tineri care nu se mai tem să spună ce simt, să vorbească deschis despre sănătatea mintală, despre identitate, despre ce înseamnă să fii diferit. E o generație care vine cu curaj, cu întrebări, cu vulnerabilitate, și asta mi se pare extraordinar. Eu unul simt că aparțin acestei generații – care nu mai vrea doar să „livreze” muzică, ci să creeze conexiuni reale. Cred că viitorul muzicii e într-un loc bun, dacă păstrăm direcția asta.

Asumarea identității sexuale public și curajul de a fi liber

– Cum ai ajuns la decizia de a-ți asuma public identitatea? A fost un proces lung sau un moment de revelație? 
– A fost un proces. Lung, uneori dureros, dar eliberator. N-a fost un moment brusc în care m-am trezit și am zis „Gata, de azi sunt 100% asumat”. A fost o serie de pași mici, de conversații cu mine însumi, de momente în care simțeam că nu mai pot trăi într-o formă de jumătate de adevăr. Muzica m-a ajutat enorm – pentru că, prin ea, am început să-mi exprim părți din mine pe care înainte le ascundeam. Și când am simțit că pot fi sincer în versuri, mi-am dat seama că pot fi sincer și în viața mea.

– Care au fost cele mai mari temeri legate de impactul acestui pas asupra carierei tale?
– Mă temeam că o să pierd susținere, că o parte din public n-o să mai rezoneze, că o să fiu pus într-o cutie. Și poate că unele dintre lucrurile astea chiar s-au întâmplat. Dar ce am câștigat a fost infinit mai important – libertatea de a fi eu. Niciun premiu sau cifră nu valorează mai mult decât pacea aia interioară de a ști că nu mai trebuie să porți o mască. A fost, și este în continuare, un risc asumat, dar nu regret nicio secundă.

– Care sunt momentele în care ai simțit cel mai mult greutatea de a fi cine ești într-o societate care încă judecă? Dar momentele în care ai simțit că libertatea ta inspiră pe alții?
– Simt greutatea asta uneori chiar și în priviri, în tăceri, în comentarii aruncate aparent „în glumă”. Încă trăim într-o societate în care diferența sperie. Dar, în același timp, primesc și mesaje de la oameni tineri care îmi spun că, văzându-mă pe scenă sau ascultând ce spun, simt că și ei pot avea curaj. Și acele momente… compensează tot. Pentru că îți dai seama că nu e doar despre tine – e despre cum libertatea ta poate deveni lumină pentru altcineva.

– Te-ai gândit vreodată că asumarea ta publică ar putea ajuta adolescenții care trec prin aceleași frici?
– Da, m-am gândit la asta de la început. Nu m-am asumat doar pentru mine. M-am asumat și pentru Andrei cel mic, dar și pentru toți acei adolescenți care poate se simt singuri, neînțeleși, ascunși. Dacă pot să fiu o voce care le spune „E OK să fii tu”, atunci înseamnă că asumarea mea are un rost mai mare decât orice premiu.

– Apropo de asta, simți că ai o responsabilitate față de public de a vorbi deschis despre astfel de lucruri? 
– Cred din tot sufletul că un artist nu trebuie să fie doar imagine, ci și voce – voce pentru cei care poate nu reușesc încă să se exprime. Eu n-am avut mereu curajul să vorbesc despre ce simt, dar am înțeles, în timp, cât de important e să fii sincer. Dacă povestea mea poate atinge pe cineva, poate să îl facă să se simtă mai puțin singur, atunci e un lucru bun. Nu cred că trebuie să fim perfecți sau „exemple”, dar cred că autenticitatea poate schimba vieți.

– Ce mesaj ai pentru tinerii care se tem să fie ei înșiși într-un mediu care încă judecă și discriminează?
– Le-aș spune că în ei există o putere pe care poate încă nu o văd. Că frica e firească, dar adevărul propriu e mai important decât aprobarea altora. Le-aș spune să aibă răbdare cu ei, să caute oameni care îi acceptă așa cum sunt și să nu uite că fiecare pas spre autenticitate e un pas spre libertate. Nu e ușor, dar e un drum care merită. Și, mai ales, că nu sunt singuri.

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro