Ce este efectul Zeigarnik și ce putem face când nu reușim să încheiem lucrurile. Lavinia Voicu, psiholog: „Uneori, închiderea nu vine din exterior, ci din asumarea propriei poziții”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Lavinia Voicu (44 de ani), psiholog cu drept de liberă practică și psihoterapeut acreditat de Colegiul Psihologilor din România, a vorbit pentru Libertatea despre cauzele care duc la apariția efectul Zeigarnik și modul în care ar trebui să gestionăm o astfel de situație. Laura Voicu, cunoscut specialist psihoterapie, a absolvit Facultatea de Psihologie și Științele Educației (promoția 2000-2004) și lucrează ca psihoterapeut din 2016, atât în sedințe individuale, cât și de cuplu. Are formare de bază în Psihoterapie Ericksoniană, în abordarea copilului, cuplului și familiei.
Cuprins:
Tendința de a ne aminti mai bine lucrurile nefinalizate
Lavinia Voicu explică faptul că efectul Zeigarnik a fost descris pentru prima dată în anul 1927 de psihologul Bluma Zeigarnik, în urma unor experimente realizate la Universitatea din Berlin, sub coordonarea psihologului Kurt Lewin. „Ea a constatat acest efect observând chelnerii din cafeneaua în care obișnuia să meargă zilnic. A remarcat că ospătarii erau capabili să țină minte o comandă întreagă, dar, după ce aceasta era achitată, aveau tendința să o uite. Practic, efectul descrie tendința noastră de a ne aminti mai bine lucrurile neterminate decât pe cele finalizate”, povestește ea.
Specialista spune că acest lucru se întâmplă deoarece o sarcină neterminată creează o tensiune internă. „Creierul o percepe ca pe ceva «în lucru» și continuă să o mențină activă, pentru a o duce la capăt”, susține aceasta.
Psihologul explică faptul că creierul nostru este construit să caute închiderea, pentru a economisi energie și a restabili echilibrul intern. „Cercetările ulterioare din domeniul neuroștiinței au arătat că o sarcină neterminată implică activarea cortexului prefrontal, zona responsabilă cu planificarea, luarea deciziilor și monitorizarea obiectivelor”, susține Voicu.
Aceasta adaugă că, atunci când începem o sarcină, creierul „deschide” un circuit neuronal asociat acelui obiectiv. „Dacă sarcina rămâne neterminată, circuitul rămâne parțial activ, consumând resurse cognitive. În plus, finalizarea unei sarcini aduce o mică «recompensă» chimică (dopamina), care semnalează încheierea. Când nu finalizăm, recompensa nu apare, iar creierul rămâne într-o stare de așteptare”, explică ea.
Specialista spune că efectul Zeigarnik poate amplifica anxietatea sau stresul cronic dacă avem prea multe lucruri nefinalizate, cum ar fi proiecte, discuții, decizii, pentru că mintea rămâne într-o stare de alertă constantă, cu o nevoie activă de a „închide un cerc”. „În timp, acest lucru poate duce la anxietate și epuizare”, spune Voicu.
De ce este greu să renunțăm la oameni sau situații
Voicu subliniază că efectul Zeigarnik este diferit pe plan emoțional, comparativ cu sarcinile cotidiene, pentru că impactul este mult mai intens. „O sarcină neterminată ne ocupă mintea și creează o tensiune internă, o nevoie constantă de finalizare. O relație neterminată aduce însă suferință emoțională suplimentară. Apar sentimente de respingere, abandon, dezamăgire, nedreptate sau furie, care amplifică cercul anxios al nefinalizării”, spune ea.
Psihologul spune că acest efect explică de ce ne este atât de greu să renunțăm la oameni sau situații. „În relații, lucrurile devin și mai profunde pentru că se activează nevoia noastră de atașament, un mecanism biologic care are rolul de a ne menține aproape de persoanele importante pentru supraviețuire și siguranță emoțională, descris de John Bowlby”, explică aceasta.
Voicu susține că atașamentul față de o persoană este o legătură emoțională puternică, care rămâne activă chiar și după ce relația s-a încheiat brusc sau ambiguu. „Lipsa unei încheieri clare amplifică ruminația: „De ce s-a terminat?”, „Se mai poate repara?”, „Am greșit eu?”, susține specialista.
Un mit pe care Lavinia Voicu vrea să îl demonteze este ideea că „timpul vindecă tot”. Ea susține că timpul nu închide automat lucrurile, ci este nevoie de acțiuni concrete și de procesare conștientă. „Mă confrunt des cu acest mit în activitatea mea practică. Timpul doar le poate îngropa sau amorți temporar, pentru ca ulterior, atunci când sunt reactivate, să reapară tocmai din nevoia creierului de a închide cercul”, explică ea.
Ce este de făcut – recomandările specialistului
Psihoterapeutul spune că primul pas este conștientizarea acestei nevoi de închidere. „De multe ori, din nevoia creierului de a închide un cerc, avem tendința să ruminăm la nesfârșit scenarii anxioase care creează multă tensiune interioară, precum: «Până nu termin, nu mă pot relaxa», «De ce s-a întâmplat asta?», «Ce puteam face diferit?», «Este vina mea?»”, susține aceasta.
Acolo unde depinde de noi încheierea unei sarcini, specialista recomandă prioritizarea finalizării. „Putem concepe un plan în pași simpli, zilnici, care să ducă la finalizarea activității”, explică ea.
În situațiile în care lucrurile nu depind de noi, Voicu susține că ajută externalizarea acestei nevoi, fie fizic, fie simbolic: „o conversație finală (chiar și imaginară), o scrisoare pe care nu o trimitem, o decizie clară luată în interiorul nostru. Uneori, închiderea nu vine din exterior, ci din asumarea propriei poziții”, spune psihoterapeutul.
Printre tehnicile care ajută la închiderea mentală a sarcinilor neterminate, Voicu amintește:
- scrierea lor pe hârtie;
- stabilirea unui plan concret, în pași mici, ușor de îndeplinit zilnic;
- programarea clară în timp;
- ritualuri de încheiere (de exemplu, revizuirea zilei seara);
- acceptarea limitelor și a resurselor personale: „Atât pot face acum”, „Ce este și ce nu este în controlul meu?”.
O cultură a acțiunilor nefinalizate
În mare parte, psihologul consideră că trăim într-o stare permanentă de „acțiuni nefinalizate”. „Trăim într-o cultură a multitaskingului, a notificărilor și a listelor nesfârșite. Rar închidem complet ceva înainte de a începe altceva. Spre deosebire de generația bunicilor noștri, care știau clar unde începe și unde se termină o activitate, generația actuală este mult mai expusă suprastimulării, anxietății generalizate și burnoutului, tocmai din cauza acestei tendințe constante de multitasking”, spune specialista.
Voicu subliniază că nevoia de închidere este o nevoie psihologică normală, nu o slăbiciune. „Fiziologic, creierul nostru caută închiderea unor circuite neuronale pentru a economisi energie. Mintea noastră nu poate funcționa în afara coerenței și a sensului. Închiderea ne ajută să mergem mai departe și să dobândim acea stare de relaxare și încredere de care avem nevoie”, concluzionează psihologul.
