Ce provocări și constrângeri prezintă înarmarea UE. Țările europene trebuie să învețe din nou arta strategiei ANALIZĂ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Ca răspuns la intenția Administrației Trump de a nu mai garanta securitatea Europei, Comisia Europeană a lansat ambițiosul plan ReArm Europe/Readiness2030, care vizează mobilizarea a 800 de miliarde de euro pentru consolidarea capacităților de apărare ale continentului.
Cuprins:
- Un decalaj greu de recuperat
- Care sunt principalele idei desprinse din analiza celor trei specialiști în securitate
- Europenii stau prost la capacitatea de geolocalizare
- O arhitectură europeană pentru războiul modern
- Problema ocolirii capcanelor
- Eliminarea blocajelor de producție
- Mobilizarea talentelor
- Strategii, nu contabili
Un decalaj greu de recuperat
Potrivit Financial Times, oficialii europeni consideră că „ar fi nevoie de aproximativ cinci până la zece ani” pentru ca țările europene, printr-o creștere planificată a cheltuielilor pentru apărare, „să ridice capacitățile europene la un nivel la care ar putea înlocui majoritatea competențelor americane”, cu excepția descurajării nucleare. Cu toate acestea, o astfel de ambiție riscă să fie optimistă din cauza multor restanțe europene greu de recuperat, estimează, într-o analiză pentru War on the Rocks, trei specialiști în securitatea transatlantică.
Andrea Gilli, lector la Universitatea St Andrews, fost cercetător la Colegiul de Apărare al NATO, Mauro Gilli, cercetător în tehnologie militară și securitate internațională la Centrul pentru Studii de Securitate al Institutului Federal Elvețian de Tehnologie din Zurich și Niccolò Petrelli, profesor asistent la Departamentul de Științe Politice, Universitatea Roma Tre, unde predă studii strategice, prezintă cele mai importante provocări europene în acest proces de consolidare a apărării a Uniunii Europene.
Care sunt principalele idei desprinse din analiza celor trei specialiști în securitate
Cei trei specialiști militari atrag atenția că o problemă ar consta în faptul că dependența de tehnologia și infrastructura militară americană a fost, timp de decenii, adânc înrădăcinată în strategiile de apărare europene, iar asta face ca orice schimbare majoră către independență în acest domeniu să fie un efort complex, costisitor și de durată. Mai mult, recrutarea și menținerea personalului înalt calificat vor fi procese din ce în ce mai dificile pentru armatele europene, care, susțin cei trei specialiști, se confruntă cu declinul demografic, cu un sprijin social redus pentru serviciul militar și cu o concurență intensă din partea sectorului privat.
„Abordarea acestei probleme poate necesita schimbări culturale fundamentale, stimulente sporite sau chiar reconsiderarea politicilor de recrutare militară. În cele din urmă, un aspect esențial, dar adesea trecut cu vederea, al pregătirii europene pentru apărare este nevoia de expertiză strategică. Planificarea apărării și tehnologia militară sunt domenii complexe, care necesită cunoștințe specializate, iar programele europene de formare academică și profesională în aceste domenii rămân inadecvate. Fără investiții în educația și dezvoltarea viitorilor strategi în domeniul apărării, chiar și cel mai bine echipate forțe militare vor avea dificultăți în formularea și executarea unor politici de securitate eficiente.
Pe scurt, în timp ce realitățile geopolitice justifică urmărirea de către Europa a unei mai mari autosuficiențe militare, atingerea acestui obiectiv va necesita mai mult decât o finanțare sporită. Va fi necesar un angajament pe termen lung față de inovarea tehnologică, expansiunea industrială, recrutarea militară și educația strategică. Fără o abordare cuprinzătoare și pragmatică, viziunea unei forțe de apărare europene independente va rămâne mai degrabă o aspirație decât o realitate”, susțin Gilli, Gilli și Petrelli.
Europenii stau prost la capacitatea de geolocalizare
Cei trei specialiști adaugă că statele europene depind de Statele Unite pentru arhitectura de detectare, identificare și geolocalizare la distanță a țintelor statice și de urmărire a țintelor mobile, precum și pentru transmiterea în timp real a datelor privind țintele, dincolo de linia de vizibilitate, aflate pe teritoriul ostil, precum și pentru războiul electronic aerian necesar pentru neutralizarea senzorilor inamici.
„Acestea se bazează pe platforme militare americane esențiale, cum ar fi avioanele de luptă antisubmarin, avioanele de realimentare, vehiculele aeriene fără pilot de mare altitudine și lungă durată, sistemele de apărare aeriană de mare altitudine și cu rază lungă de acțiune și sistemele de lansare a rachetelor multiple. În plus, țările europene depind, în grade diferite, de Statele Unite pentru multe tipuri diferite de muniții de precizie - cum ar fi rachete aer-aer, antiradiații, rachete sol-aer și sol-sol - și dispun de stocuri limitate pentru acestea”, explică ei.
Înlocuirea unei dependențe atât de mari de activele, stocurile și tehnologia americane va necesita timp și va fi solicitantă din punct de vedere industrial și financiar.
Țările europene vor trebui să recruteze personal militar de înaltă calitate pentru a face față problemelor de pregătire și noului scenariu de amenințare cu care se confruntă. Acestea vor trebui, de asemenea, să înțeleagă modul de formare a unei noi generații de profesioniști și strategi pentru a anticipa, identifica și aborda aceste noi amenințări.
O arhitectură europeană pentru războiul modern
Sistemele militare moderne trebuie să dispună de o arhitectură care să poată detecta, identifica pozitiv, urmări cu precizie și geoloca ținte mobile și statice la mare distanță și care să poată transmite în timp real date privind țintele adversarilor de la senzori la trăgători. Fără date exacte și actualizate privind țintele, rachetele cu rază lungă de acțiune și precizie ridicată, pe care se bazează armatele occidentale, sunt complet inutile.
„De fapt, în timp ce sprijinul occidental acordat Ucrainei sub formă de HIMARS și ATACMS a primit cea mai mare atenție, furnizarea de date de ochire precise, în timp real, derivate din fuziunea datelor multisenzor este mult mai importantă. Atunci când administrația Trump a întrerupt astfel de date de țintire, capacitatea Ucrainei de a angaja ținte la distanță mare a fost redusă semnificativ”.
Este de la sine înțeles că dezvoltarea unei astfel de arhitecturi este extrem de dificilă.
Problema ocolirii capcanelor
În ceea ce privește începerea producției de noi tehnologii pe care țările europene nu le-au mai produs de zeci de ani sau pe care nu le-au mai produs deloc, țările europene vor trebui să conceapă și să dezvolte noi tehnologii, care vor întâmpina în mod inevitabil probleme tehnice, care vor necesita, la rândul lor, remedieri și soluții, care vor genera, la rândul lor, noi probleme și, prin urmare, vor necesita noi remedieri și soluții până când, prin tatonări constante, se va găsi un echilibru funcțional.
Abordarea acestor probleme nesfârșite poate scăpa ușor de sub control, iar industria de apărare oferă o mulțime de exemple de programe de apărare, chiar și cele extrem de reușite, care au întâmpinat probleme tehnice nesfârșite, care au dus la depășiri de costuri și întârzieri inevitabile.
Este foarte posibil ca țările europene să fie capabile să achiziționeze, să proiecteze, să dezvolte și să producă sistemele de care au nevoie într-un mod eficace și eficient. Cu toate acestea, este important să se țină seama de faptul că obstacolele tehnice sunt omniprezente în sistemele complexe, în special în industriile conduse de performanța tehnologică, cum ar fi apărarea.
Eliminarea blocajelor de producție
Nici creșterea producției de sisteme de arme și muniții pe care țările europene le produc în prezent nu va fi ușoară.
După cum au arătat clar pandemia și apoi războiul din Ucraina, creșterea producției nu poate fi realizată într-un timp scurt. Există numeroase exemple din sectorul comercial de blocaje și puncte de blocaj care amenință lanțurile de aprovizionare globale. Aceste probleme sunt și mai semnificative în industria de apărare, deoarece aceasta necesită bunuri fizice și necorporale specifice care nu pot fi înlocuite ușor.
Construirea de noi unități de producție sau conversia celor existente (de exemplu, din sectorul auto) ar necesita efort, resurse și timp, deoarece întreprinderile ar trebui:
- să formeze sau să recalifice lucrătorii, personalul administrativ și managerii;
- să adopte proceduri specifice industriei pentru a se conforma reglementărilor guvernamentale;
- să comande și să instaleze echipamente specializate (care, în mod inevitabil, vor avea întârzieri în livrare, deoarece sunt utilaje complexe și doar foarte puține întreprinderi le pot produce);
- să construiască laboratoare și instalații de testare specializate;
- să identifice, să contacteze și să verifice furnizorii care pot, într-un anumit interval de timp, să producă și să livreze componente care îndeplinesc cerințe tehnice foarte specifice și stricte;
- și, desigur, să se ocupe de problemele inevitabile ale lanțului de aprovizionare, cum ar fi cele privind materiile prime și mineralele critice.
Mobilizarea talentelor
Cei trei specialiști mai susțin că țările europene vor trebui, de asemenea, să se confrunte cu problema recrutării de personal militar de înaltă calitate. Armata modernă are nevoie de personal care posedă un anumit set de competențe cognitive, emoționale și interpersonale. Astfel de cerințe decurg din letalitatea câmpului de luptă modern, care a redus marjele de eroare și de greșeală, precum și intervalul de timp pentru sarcinile urgente. Disponibilitatea tot mai mare a senzorilor multipli și tendința către un câmp de luptă transparent reduc și mai mult marjele existente și sporesc cerințele calitative pentru personalul militar. Cu toate acestea, țările europene se confruntă cu o serie de provocări interconectate care le vor zădărnici încercările de a recruta personal militar de înaltă calitate.
Pentru început, multe țări europene se confruntă cu un declin demografic și, în special, observă o reducere a numărului de persoane de vârstă universitară, ceea ce reduce numărul potențialilor recruți. În plus, o parte semnificativă a tinerilor adulți nu îndeplinesc standardele necesare pentru serviciul militar. Împreună, aceste două aspecte intensifică concurența dintre armată și industria privată pentru tipurile de persoane necesare. Industriile private oferă, în general, salarii mai mari, beneficii mai bune și un stil de viață mai stabil comparativ cu cele oferite de armată. În această privință, este revelator faptul că concurența de pe piața forței de muncă pune probleme și pentru țări precum Statele Unite, unde armata este foarte apreciată în rândul populației.
Pentru Europa, această problemă ar fi exacerbată de o serie de factori culturali și instituționali. În comparație cu armata americană, armatele țărilor europene nu se bucură de un statut social la fel de ridicat și nu există un sistem comparabil de formare a ofițerilor în rezervă (ROTC). În plus, chiar și ideea de a apăra națiunea are un sprijin redus în rândul generațiilor tinere, iar dispozițiile specifice privind asistența socială care există în unele țări vor complica și mai mult recrutarea militară.
Țările europene ar putea lua în considerare reintroducerea încorporării, pe care majoritatea dintre ele au suspendat-o sau au abrogat-o în anii ’90 și 2000. În timp ce unele țări, în special Suedia, au reintrodus recrutarea militară la sfârșitul anilor 2010, o astfel de opțiune nu ar veni fără costuri - în special în țările mari precum Franța, Germania, Italia și Spania - din cauza conflictelor sociale, tensiunilor multietnice și opoziției ideologice față de armată.
Strategii, nu contabili
În lumina provocărilor viitoare, țările europene vor trebui să își pună o întrebare esențială pe care au evitat-o până acum: Care este scopul reînarmării Europei? În abstract, răspunsul pare evident: este vorba de descurajare și apărare, în primul rând împotriva Rusiei. Dar în practică, ceea ce doresc să obțină țările europene este mai puțin clar, susțin cei trei specialiști. De exemplu, urmăresc ele descurajarea prin negare sau prin pedeapsă?
"În plus, descurajarea este eficientă dacă este credibilă. Faptul că țările europene au schimbat numele „ReArm Europe” pentru că unii l-au considerat prea agresiv nu este în mod cert un bun punct de plecare. Dacă unele țări europene au o problemă în a numi reînarmarea ceea ce este, angajamentul lor față de descurajarea și apărarea europeană poate fi ușor pus sub semnul întrebării, având în vedere că un astfel de angajament ar implica lovirea în interiorul teritoriului adversarului. Pentru ca descurajarea să eșueze, este suficient ca inamicul să nu o perceapă ca fiind credibilă".
Mai general, țările europene vor trebui să se întrebe dacă intenționează să urmărească doar descurajarea sau dacă intenționează să submineze în mod activ amenințarea rusă, de exemplu, prin impunerea de costuri și crearea de dileme strategice pentru Rusia, similar cu modul în care Statele Unite au utilizat strategii maritime și de impunere a costurilor în anii ’80. La un moment dat, țările europene vor trebui să se confrunte cu aceste întrebări și vor trebui să își explice răspunsurile cetățenilor lor - adică, dacă doresc să își asume responsabilitatea pentru propria securitate. Dacă nu doresc să ia decizii dificile, altcineva o va face în locul lor, atrag atenția cei trei experți în apărare.
O creștere a cheltuielilor de apărare nu poate fi doar un angajament contabil - de la mai puțin de 2% din produsul intern brut (PIB) la mai mult de 3%. Trebuie să existe o strategie clară în spatele acesteia.
În acest scop, țările europene vor trebui să treacă printr-o schimbare de paradigmă în care politica de apărare să nu fie dictată de miniștrii de finanțe. Țările europene vor trebui să consolideze și, în unele cazuri, chiar să dezvolte o cultură și instituții care să le permită să își conceapă, să elaboreze și să își execute politicile de apărare. Acest lucru va necesita, la rândul său, ca țările europene să învețe din nou arta strategiei, la propriu.
După cum au subliniat elocvent unii comentatori, țările occidentale, în general, și țările europene, în special, par a fi incapabile să recunoască contexte și situații care sunt în afara domeniului normelor și regulilor cu care se simt confortabil și să se adapteze la noile realități în care normele și regulile joacă un rol secundar, dacă nu chiar niciun rol.
Țările europene vor trebui, de asemenea, să se gândească la modul de formare a noii generații de strategi și la modul de promovare a carierei acestora, având în vedere că aceștia vor fi definiți prin parametri diferiți în comparație cu alte profiluri profesionale.
Pentru a aborda problemele de apărare și securitate, nu este suficientă simpla creștere a bugetelor de apărare: țările au nevoie de personal civil calificat care să înțeleagă, printre altele, tipul de tehnologii militare necesare; compromisurile inerente în proiectarea armelor; problemele care afectează cercetarea, dezvoltarea, testarea și ingineria în industria de apărare; considerentele și obiectivele care stau la baza achizițiilor în domeniul apărării; și factorii determinanți ai inovării militare.
Cu toate acestea, până în prezent, există foarte puține universități în Europa care oferă cursuri de planificare și politică de apărare, analiză a operațiunilor militare, tehnologie și operațiuni militare și subiecte conexe. În plus, gândirea strategică include, de asemenea, un element speculativ care este inerent creativ. Acest aspect necesită profiluri profesionale care ar putea fi complet diferite de traseele profesionale tradiționale din marile organizații guvernamentale, iar țările europene vor trebui, prin urmare, să elaboreze o modalitate de a identifica, recruta și păstra profilurile potrivite, conchide analiza publicată de Andrea Gilli, Mauro Gilli și Niccolò Petrelli.
Foto: Profimedia
