Ce rămâne după războaie: nimeni nu-i mai strigă pe nume pe miile de români din gropile comune de la Turtucaia FOTOREPORTAJ

Când au ajuns trupele bulgare în București

Aflată în dreptul Olteniței, Turtucaia aparținea României, după al doilea război balcanic, din iunie – august 1913. Bulgarii au vrut-o înapoi și au obținut-o, pentru o scurtă perioadă. Pentru ei, aici s-a dat „o bătălie de eliberare și recuperare a teritoriului pierdut”. Așa explică tânărul Maxim, ghid la muzeul de lângă cimitirul militar Șumenți.

„Iar după ce au luat înapoi Turtucaia, trupele bulgare au ajuns până la București” – și aici Maxim face o pauză și ochii îi sclipesc, cam cum ne sclipesc ochii și nouă, când pomenim de cum au intrat trupele românești în Budapesta. Astea sunt (sau ar trebui să fie) un fel de glume între vecini.

„Noi le eram recunoscători românilor, pentru că am luptat împreună contra turcilor, la 1877. Dar am fost nevoiți să ne aliem cu nemții, ca să luăm înapoi teritoriile care ne aparțineau, erau locuite de bulgari”. Mai aveau de recuperat ceva din Macedonia de la greci și de la sârbi. Tot pe criteriul populației majoritare. Sau al hărților de pe vremea lui Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare. Pretexte se găsesc, dacă există voință politică.

Prețul în vieți omenești n-a fost mic nici pentru bulgari la Turtucaia. Și pentru că ei s-au aflat în tabăra învinșilor, în Primul Război Mondial, au pierdut la masa tratativelor de pace tot ce-au cucerit.

8.000 de morți, dintre care 6.000 de români

Luptele s-au dat între 1 și 6 septembrie 1916, pe câmpurile din jurul capului de pod Turtucaia. Doi ani mai târziu, Bulgaria cerea armistițiul. Trei ani mai târziu, accepta revenirea la granițele din 1913 cu România. Dar în acele câteva zile de început de toamnă 1916, pe dealurile dinspre malul Dunării au murit peste 8.000 de oameni.

„Două armate care se înfruntă înseamnă, de fapt, o singură mare armată care se sinucide”. Așa credea un scriitor francez pacifist, cam așa a fost și în bătălia pentru fortăreața Turtucaia. S-a murit în cantități, de ambele părți. Din 39.000 de militari români, 34.000 au fost pierduți: 6.000 morți, 28.000 prizonieri. Regimentele noastre au fost, practic, încercuite, iar cei care au reușit să se salveze au făcut-o trecând Dunărea înot sau în bărci. Bulgarii au numărat 1.600 de morți și în jur de 8.000 de răniți.

În marele muzeu unde lucrează ca ghid Maxim, bătălia este recreată cu ajutorul machetelor și proiectoarelor, cu efecte sonore pe bandă. „Au fost niște erori ale comandanților români”, spune băiatul, așteptând timid aprobarea noastră. Da, au greșit generalii cutare și cutărescu, așa să le fie uitat numele în manualele de clasa a VIII-a!

Armata română, se mai șoptea pe la orele de istorie, nu era echipată chiar grozav. Nu aveam chiar cele mai noi tunuri și puști. Era o armată de țărani minim instruiți, cărora li se promisese pământ, o armată de țărani condusă de boieri. Și e de mirare că au rezistat cinci zile atunci, sub tirurile celei mai temute artilerii din Europa acelor vremuri, cea germană.

Soldații, la comun, gradații, fiecare cu crucea lui

Când tunurile au tăcut, localnicii au cules morții de pe unde i-au aruncat obuzele, i-au pus în căruțe și i-au aruncat să se odihnească unul peste altul, dușman, prieten, în două mari gropi săpate pe un vârf de deal.

„Aici unde e cimitirul din Șumenți au fost tranșeele. Chiar aici unde stăm acum”, spune Maxim. E brunet, cu ochi alungiți, tătărești, slăbuț. Are 19 ani. Îi place să povestească despre bătălie și despre istorie, dar nu prea are cui, pentru că vizitatorii sunt rari.

Cum au încăput atâția morți în doar două gropi? „Au fost foarte, foarte adânci, zeci de metri. Pe unii soldați nici nu i-au mai putut identifica, erau doar bucăți din ei. Pe ofițeri i-au îngropat separat, acolo unde sunt crucile, sunt gradații”. Ierarhiile sunt ierarhii și după moarte: unii – la confort sporit, alții – la grămadă.

În fața bisericii de lângă cimitir, bulgarii au plasat o uriașă stea de piatră, în amintirea eroilor naționali. O pecete urâtă ca un fund de OZN, parcat între holde. Pe una din laturile obeliscului dintre cruci scrie în română: „Onoare și admirație celor care au știut să moară vitejește pentru țara lor”.

„Au știut”. Era frumos să scrie: „au ales”. Dar nu era conform cu realitatea din teren. De vreme ce, prin tradiție, țărișoara din poezii și boierii ei din funcții plasează omul de rând, așa-zisul cetățean, în situații în care n-are de ales. Ori știe să moară, ori nu știe, tot aia e, învață. Educația e cheia. C-o lecție toți suntem datori, cum ne tot zice și domnul Arafat.

Singurătatea post-mortem a ofițerului Ilie

Din numele scrise pe crucile de ciment înverzit, doar unul arată a nume românesc: Ilie Georgescu. O panglică subțire de tricolor e pusă la baza crucii. În jur, sunt îngropați nemți și bulgari. Deci Ilie al nostru e cam singur împotriva tuturor, la miezul nopții, când morții dezbat, pentru a nșpea oară, cine a avut șutul mai fin, Mackensen, Hagi sau Stoicikov. Mai ales acum, că vine vara și nici vecinii nu s-au calificat la Mondial, ce altceva merită discutat? Despre război? Despre război, la fel ca despre dragoste, discută doar cei care nu-l înțeleg.

Pe lângă gropile comune și morminte nu e nici o listă, nici un alt fel de evidență a românilor adunați cu căruțele și descărcați aici. Numele le cunosc doar familiile unde nu s-au mai întors, satele rămase fără gospodari să iasă cu plugul. Din când în când, se ține câte-o slujbă cu preoți români la biserica având hramul Sfântul Gheorghe, de lângă monumentul cu stea faraonică.

Rugină, ruină, șomaj și o fabrică de alarme de incendiu

Dacă te uiți la Oltenița noastră, 22.000 de locuitori, și la Turtucaia bulgarilor, 8.600 de locuitori, te întrebi la ce și cui a folosit măcelul? Oamenii trăiesc tot greu, tot săraci, tot cu teama zilei de mâine, tot cu gândul de-a pleca în alte țări, pentru un salariu decent. Ce-au schimbat morțile vitejești pentru generațiile viitoare? Oltenița și Turtucaia sunt două orașe fantomatice, mâncate încet, dar sigur de rugină, ruină, șomaj.

În miezul zilei, Turtucaia pare nelocuită. Doar niște căruțași, într-un parc, luând prânzul, și niște pensionari pe bănci. Unul din bloculețe e în curs de reabilitare termică și în jurul lui se agită câțiva muncitori punând (sau demontând) schele. Taximetriștii stau de vorbă, lângă un lung șir de taxiuri galbene.

„Așa e până pe la cinci și ceva, când iese lumea de la muncă”, explică ghidul Maxim. De la ce muncă? Mama lui lucrează la singura fabrică din micul parc industrial, „în secția ei se produc alarme de incendiu”.

O colegă de-a lui Maxim, de la muzeu, se duce dimineața la pescuit, vinde peștele, e ca un al doilea serviciu pentru ea. Că ținea de Bulgaria sau de România, Turtucaia tot ca Oltenița ar fi ajuns. Cu aerul trist și părăsit al majorității localităților de pe malurile Dunării.

„Vin mulți români, că e mai ieftin să mănânce la restaurante aici”

Aceste orașe ar fi trebuit să înflorească, să conteze cel puțin pe hărțile turistice. Ei, dacă rămâneau nemții mai mult pe aici, cine știe… E un gând necuvenit când stai lângă mormintele fără nume ale celor morți „pentru patrie”. Ca și gluma aceea, de neglumit lângă crucile eroilor: cui să declarăm război, apoi să ne predăm ca să ne meargă și nouă bine?

„Între Turtucaia și Silistra, lângă fluviu, sunt restaurante, terase, acelea merg foarte bine. Vin mulți români, pentru că zic că e mai ieftin să mănânce la restaurant la noi decât la voi”, spune Maxim. Nu ne-am luptat pentru pescării. Strămoșii au traversat Dunărea înot ca să se salveze, noi parcurgem drumul invers, pe feribot, pentru o porție de biban proaspăt. Deși, la cum funcționează feribotul, mai degrabă ocolești pe podul în reparații de la Giurgiu – Ruse.

Priveliștea portului Turtucaia, apele fluviului strălucind ca un miraj, soarele tremurător, iarba care năpădește prin pavajul știrb, fără frică de motocoasă, te fac să te gândești că viața ar putea fi viață și aici. Măcar după două războaie mondiale și după comunism, adică după catastrofe care ar fi trebuit să ne lecuiască definitiv de sacrificarea individului în numele binelui colectiv.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 8

Secretul semințelor bulgărești

Unde au fost tranșeele din septembrie 2016 crește porumbul. Secara. Poate și floarea-soarelui. E și asta o perspectivă: mii de soldați de-ai noștri au murit în bătălie, iar noi cumpărăm faimoasele semințe bulgărești. Să avem de spart necazul la o vorbă despre politică și politicienii care, la fel ca acum 110 ani, habar n-au pe ce lume trăiește poporul lor.

În onoarea și admirația celor care au murit sub tricolor, ar trebui să consumăm semințele din Bulgaria numai la prilejurile când înjurăm Guvernul, oricare ar fi acela.

Pe toate câmpurile de bătălie, de altfel, grâul crește mai falnic. Macii sunt mai roșii. E științific dovedit. Praful de sânge, produs, de regulă, la abatoarele de animale și, ocazional, pe fronturile absurdității omenești, reprezintă un îngrășământ prețuit de fermieri. Satul Șumenți, cu cei vreo două sute de locuitori ai lui, și satele din jur supraviețuiesc din agricultură. Nu mai e zare de industrie, dacă a fost vreodată. Doar plantații.

Dacă nu vezi cereale încolțind, vezi livezi, podgorii, solare, sere. Prea devreme încă pentru tomate și ardei în câmp. La grădinărie, să admitem că încă avem ce învăța de la bulgari. Așa cum ei pot învăța de la noi destule despre pârjolirea lanurilor și otrăvitul fântânilor. Fiecare cu talentul lui.

În loc să ridicăm mausolee de ciment, unde nu calcă pneu de autocar, mai bine construim mai multe poduri peste Dunăre, mai multe restaurante și bărci de agrement pe lângă pontoane și ne punem serios pe schimb de experiență și de prețuri cu vecinii. După milenii de conviețuire, ar fi timpul să începem o frumoasă prietenie, din care să ieșim, și unii, și alții, în câștig. Dușmănia ne-am convins cu asupra de măsură unde ne duce.

Proiect de 2,4 milioane de euro, cu finanțare UE

Marele muzeu de lângă cimitirul Șumenți a fost ridicat pe baza unui proiect finanțat de Uniunea Europeană, bani alocați la capitolul Dezvoltarea atracțiilor turistice. Finanțarea a fost accesată în 2020, construcția a început în 2022, inaugurarea a fost în aprilie 2024. Costul total al proiectului: 2,4 milioane de euro.

Drumul de acces la muzeu și cimitir, situate cam la 10 km de Turtucaia, este construit tot cu bani europeni, din capitolul Dezvoltarea zonelor rurale. Costul total al drumului: 30.000 de euro. Pentru indicatorul ruginit care arată direcția spre Șumenți încă nu s-a făcut un proiect UE.

Contribuția de la bugetul local la construirea muzeului a fost de 250.000 de euro, sumă pe care municipalitatea Turtucaia încă o achită, în rate. Halal eliberare, ca să zicem așa. În caz că ne bate vreun gând să pornim vreun război pentru zacuscă, să știm că urmașii cu asta se vor alege: cu datorii. Vor plăti taxe și impozite pentru a ne cinsti memoria cu diorame și hărți 3D. Care, tot dovedit științific, ca și chestia cu praful de sânge, nu ne vor încălzi cu nimic.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 27

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro