Cristina Drăghici, doctorul care îngrijește copii și scrie poezie: „Ceea ce văd din ipostaza de medic funcționează ca o serie de scurtmetraje”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Medic rezident pediatru, Cristina Drăghici este la ora actuală o foarte apreciată poetă. La finalul anului trecut a primit Premiul pentru Cartea de poezie a anului 2024, acordat de ARCCA - Asociația Română a Creatorilor Culturali și Artiștilor.
Cuprins:
Tot anul trecut s-a numărat printre invitații speciali la Festivalul Internațional de Literatură de la Iași (FILIT), cel mai mare festival de profil din Europa de Est.
„Un amestec de violență și delicatețe”
Cristina Drăghici (31 de ani) a debutat editorial în 2019 cu volumul de poezie „anticorp” (Editura Charmides). În 2022 a contribuit cu povestiri la antologia Cartea Sângeorzului, volumul II.
În 2024 a publicat volumul de poezie „Un râs ca un zgomot de sticle sparte” (Editura Cartier), volum foarte apreciat și nominalizat la Premiul Tânărul Poet al Anului, Premiul Observator Universitas și Premiul „George Bacovia” pentru poezie. În 2025, volumul a câștigat Premiul „Cartea de poezie a anului”, acordat de ARCCA.
„Poezia Cristinei Drăghici este un amestec de violență și delicatețe ce creează în mintea cititorului un spațiu acut senzorial în care scenele poetice se constituie corporal și atingerile ustură, dar seduc simultan. E multă tensiune și un strop de alienare, e tandrețe și neputință, e o prezența hipervitala în mijlocul unei mari de absența, iar absența are memorie și o corporalitate fantomatică, dureroasă, rezultat al unei îndelungate și mistuitoare interiorizari.
E și mult erotism în cartea aceasta, dar un erotism tragic, cu atât mai straniu și mai ademenitor”, a scris cunoscutul poet și prozator Cosmin Perța despre volumul „Un râs ca un zgomot de sticle sparte”.
Cristina Drăghici a susținut lecturi în cadrul SWORDS – Spoken Word Sessions și Strada Fără Nume. Poeziile sale au fost traduse în engleză, spaniolă și portugheză.
Tânăra poetă a absolvit în 2020 Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, Medicină Generală și este medic rezident pediatru în prezent.
Într-un interviu pentru Libertatea, Cristina Drăghici a vorbit cu emoție și pasiune despre cum a încurajat-o marea Nora Iuga să scrie, despre poezie și medicină, despre conexiunile dintre cele două domenii, dar și despre cât de dificil este să fii poet în România la ora actuală.
„Nora Iuga m-a încurajat să îmi duc scrisul mai departe”
Libertatea: Când și cum a început relația dintre tine și poezie?
Cristina Drăghici: Relația mea cu poezia cred că a început în liceu, în momentul în care am încercat să mă raportez la literatură ca la un organism viu, nu ca la ceva neînsuflețit. Am terminat un liceu cu profil uman, Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” din București, unde am avut revelația primei întâlniri cu Nora Iuga. Îmi amintesc sala de festivități plină și fascinația pe care Nora o genera doar fiind.
Vraja ei m-a prins și pe mine atunci când am însoțit-o până la farmacia de lângă liceu, am făcut drumul ținându-ne de mână. Peste ani, mi-am făcut curaj să-i trimit câteva texte. Aveam un examen de fiziopatologie când scrisoarea ei a ajuns acasă.
Prin acel răspuns, Nora mă încuraja să-mi duc scrisul mai departe, dar nu doar scrisul, ci și pe ea: „Ia-mă și du-mă cu tine, pentru că știu că nu vrei nimic, poate doar ce vrea fulgul ăla care plutește în neștire deasupra Canalului Mânecii”.
Nora a fost și cea care a deschis ușile dulapului fermecat, ca în Cronicile din Narnia, și m-a încurajat să îndrăznesc să mă apropii de o lume pe care, până atunci, o priveam doar de la distanță.
Dintr-o perspectivă organică, cred că poezia a fost placenta mea invizibilă, membrana protectoare dintre mine și lume.
– Cât de mult te inspiră medicina în poezie?
– Să fiu aproape de copiii care privesc moartea în ochi, aproape de părinții care își privesc copiii murind, după ce m-a înfuriat, m-a restructurat din toate punctele de vedere. Mi-am dorit foarte mult să urmez această facultate și, chiar dacă nu a fost ușor, este o alegere pe care aș face-o din nou.
Am vrut să înțeleg cum începe viața, dar și cum se termină. Am vrut să văd cât mai concret, cât mai explicabil științific, momentul în care începe pierderea. Mi-am dorit să înțeleg, în cel mai detaliat și riguros mod, ce înseamnă să fii om.
Îmi amintesc cu nostalgie primele examene practice de anatomie, primele disecții pe cadavre, primele celule văzute la microscop, primii ani de semiologie, primele carnețele cu anamneze, prima naștere la care am asistat, primul copil abia ieșit din mamă și prins în brațele mele.
Nu folosesc medicina ca pe o sursă de inspirație directă, dar ceea ce văd din ipostaza de medic funcționează ca o serie de scurtmetraje care se înregistrează singure. Pe lângă experiențele din spital, găsesc resurse reale și în amintirile pe care le păstrez ca pe niște dinți de lapte, pe care îi apropii din când în când și verific ce mai au să-mi spună.
Cred că medicina, care este citoscheletul meu, a facilitat întâlnirea mea cu poezia într-un mod firesc, la fel de firesc ca întâlnirea dintre două molecule din care apare viața.
„Poezia a fost singura plasă de siguranță în momentele de cădere în gol”
– Care au fost cele mai dificile întrebări la care ai găsit răspunsuri în poezie?
– Poezia a fost singura plasă de siguranță în momentele de cădere în gol, terenul minat în care amintirile și neputința mă încolțeau, singurul loc în care încă eram cu toții la masă, spațiul în care moartea era doar un vis urât, timpul în care cineva îndepărtat încă mă ținea în brațe.
Poezia e ce mi-a rămas după ce am aruncat un magnet printre bulgării de pământ care se adunau peste sicriul cuiva drag. La ea m-am întors când o fetiță de la spital, Mara, căreia îi aduceam nectarine când ea voia piersici și îi mângâiam sprâncenele, nu a mai fost. Poezia e cea spre care am alergat când am înțeles că mâinile cu care am rupt câteva coaste ca să fac o inimă să bată din nou sunt și mâinile care au mângâiat pleoapele cuiva drag să adoarmă.
Poate că poezia a fost și mama căreia am avut curaj să îi spun cele mai terifiante și stânjenitoare lucruri, și m-a primit oricum, oferindu-mi apă. Prin poezie am înțeles că absența poate fi, uneori, mai puternică decât prezența, că se poate trăi din amintiri chiar și în timpul iernilor polare. Poezia m-a făcut să fiu îngrozită că, într-o zi, aș putea uita tot. Poate că provocarea poeziei nu a fost găsirea sensului, ci povestirea lipsei lui, ceva ce îmi imaginez că ar striga cineva care vede cerul într-o piață publică, după ani de detenție.
– Când ai simțit pentru prima oară că poezia ta are ecou și succes?
– Poate că o să pară ciudat, dar chiar nu mă raportez la poezia pe care o scriu ca fiind un mijloc de a obține succes. Ce am vrut de la poezie a fost ceea ce aș dori și de la un copil născut din dragoste: să meargă în lume, să fie cea mai bună variantă a lui, independent de mine. Am simțit că poezia mea e funcțională după întâlnirea cu oamenii minunați de la ALECART, la FILIT, anul trecut. Chiar dacă eu sunt cea care a încercat să le vorbească despre curaj, tot ce credeam că le ofer lor, am primit înzecit prin ei. Le datorez mult acestor oameni, lor și tuturor celor care au dat o șansă cărții mele, citind-o sau scriind despre ea.
Foarte fericită am fost și când am văzut-o pe Antonia, o fetiță absolut magică, despre care am scris, citind poeziile pentru ea și mama ei la radio. Într-un fel, simt că poezia m-a responsabilizat, a devenit un fel de mască de oxigen pe care trebuie să fiu cât mai capabilă să o prind atunci când apare de nicăieri, în camere în care abia se mai respiră.
– Scrii despre maternitate și violența în cuplu, despre solitudine și sentimentul inutilității, despre consumerism și tragediile umane, despre neputință și traumă, despre mocnire și urlet. Care este tematica unde îți găsești cea mai multă inspirație?
– Nu caut inspirația. Sunt doar atentă la ce trăiesc, la ce este în jurul meu, la viețile celor care se află în apropiere. Dacă rămâi prezent, realitatea însăși – necosmetizată și în forma ei cea mai brută – poate fi unica sursă de inspirație.
Viața cuiva care suferă o pierdere semnificativă, viața cuiva care devine infertil sau trece prin chimioterapie se întâmplă în același timp cu viața cuiva care bea încă un Mai Tai în Thailanda. Aceleași vieți se întâmplă simultan cu cele ale mamelor care stau, de luni întregi, într-o clădire unde așteaptă transplantul medular pentru copiii lor și le strâng cu mătura părul care cade. Tot în același timp, cineva iubește pe altcineva și iartă o primă palmă, iar un copil de șase ani rămâne fără mamă și va putea căuta pe Google videoclipul cu ultimele minute din viața ei, înainte să fie împușcată în cap.
Cred că scrisul meu începe din multiplele bifurcații ale realității, din uimirea pe care încă o am în fața acestor simultaneități. Am vrut ca poezia să fie și un act constatator al unor nedreptăți, să semene măcar puțin cu o artă a adevărului, să nu rămână doar un spațiu îngăduitor pentru fragmentări și frământări personale.
„Pediatria ascunde multă poezie”
– De ce, în opinia ta, pediatria este o ramură medicală care ascunde multă poezie?
– Simt că pediatria este o ramură medicală ce ascunde multă poezie pentru că este un domeniu în care fragilitatea și forța se completează reciproc. Copiii nu pot disimula; ei doar sunt. Organismul lor are o capacitate uluitoare de a se reface, de a reveni la normal.
Putem numi poezie felul în care o mamă primește ajutor ca să-și mute, cu o pătură, copilul de pe o targă pe un pat, copilul respirând doar asistat mecanic, dar și felul în care, mai târziu, același copil îi scrie o scrisoare lui Moș Crăciun și îl roagă să inventeze un medicament pentru boala lui.
Poezie este fiecare întâlnire cu un copil, fiecare revedere, descoperirea lui dincolo de patologie, fiecare vindecare, uneori, dincolo de orice șansă.
– Cum sunt reacțiile colegilor tăi medici legat de faptul că scrii poezii?
– Sunt recunoscătoare pentru că pot spune că există colegi și superiori care m-au susținut și care nu m-au asociat automat cu o visătoare, cu cea care plutește deasupra lumii și nu se mișcă prin ea.
Sunt bucuroasă când colegii citesc ce scriu, dar recunosc că încă mă tem să nu-mi fie reproșată identitatea de poetă. Când sunt la spital, sunt doar la spital. Atunci când fac un examen clinic, când scriu o internare sau o rețetă, mă raportez la ceea ce fac științific. Chiar dacă percep poezia și medicina ca pe două organe vitale pentru mine, le separ. Privesc empatia, colegialitatea, înțelegerea ca pe necesități, ca pe puncte de sprijin, nu doar ca pe idealuri. Într-un fel, cred că schimbarea poate începe cu noi și, din fericire, există și susținere în acest sens.
– Scrii mereu noaptea. E mai motivantă liniștea nopții decât agitația zilei pentru tine?
– Nu știu dacă noaptea e mai motivantă, cât este, de fapt, singurul timp pe care îl am ca să scriu. Am nevoie ca tot ce ține de exterior să se dizolve ca un calciu efervescent. M-am oprit din a mă așeza la birou ca să aștept poezia; acum, dacă se întâmplă să scriu, se întâmplă firesc. Cred că, în ultima vreme, scrisul a avut ceva din spontaneitatea cu care un fluture ți se arată și ți se așază în palmă doar ca să zboare mai departe.
„A fi poetă în România este, din multe puncte de vedere, un act de reziliență”
– Cum este să fii poetă în România?
– A fi poetă în România este, din multe puncte de vedere, un act de reziliență. Dincolo de faptul că a scrie poezie poate fi privit ca un gest de curaj, devenirea unei poete poate fi cu adevărat sinuoasă. Nu cred în formule universal valabile, dar cred într-un adevăr care ne aparține fiecăreia și care merită ocrotit și șlefuit ca un mic diamant. Cu lumina care se refractă prin acest diamant, poți scrie la fel de hotărât cum o amazoană mânuia arcul.
Cred că să fii poetă presupune și o sinceritate absolută în raport cu tine, să știi până unde ești dispusă să mergi pentru poezia ta, cine și ce o validează, care este motivația ta. Dincolo de prejudecăți, obstacole și generalizări, poezia poate fi o torță pe care o menții aprinsă în locuri cu întuneric de neîntrerupt ca să ajungi dincolo de el și să vorbești de acolo.
Pe de altă parte, să fii poetă în România presupune și o geometrie a distanțării, o măsură profilactică, un răgaz pentru a descoperi cine ești dincolo de ceilalți. Ca să reziști într-o lume în care sensibilitatea și naivitatea sunt ușor exploatate, devine vital să-ți construiești noi straturi de epidermă. Chiar dacă lumea poeziei este ademenitoare și rolul de muză poate fi seducător, există sens și putere mai ales dincolo de acest rol.
– La finalul anului trecut ai câștigat Premiul pentru Cartea de poezie a anului 2024, acordat de ARCCA.
– Cum nu sunt deloc obișnuită nici cu premiile, nici cu lucrurile bune care încă se mai pot întâmpla, acest premiu a fost o surpriză imensă. Să îl aud pe Radu Vancu vorbind despre poezie ca fiind și un barometru al adevărului mai puțin comod, dar, poate, necesar, m-a emoționat nespus. Sunt recunoscătoare întregului juriu ARCCA pentru acest premiu onorant, pe care îl păstrez ca pe o mică reamintire a faptului că poezia nu este doar un teritoriu al pierderii.
– Cum ai descrie la ora actuală relația ta cu poezia?
– La momentul actual, relația mea cu poezia este, mai degrabă, un fel de situationship. Sunt preocupată de examenul de specialitate, citesc preponderent subiecte de pediatrie, nu am spațiul mental necesar pentru a mă dedica, cel puțin acum, poeziei. Cu toate astea, poezia încă apare, exact ca cineva pe care îl credeai uitat, dar tocmai ai primit o notificare și inima începe să bată mai tare. Înainte de a mă gândi când voi mai scrie, mă gândesc când voi mai avea timp să citesc, să deschid cărțile strânse lângă pat.
