Cum am petrecut criza de la Chişinău. Cinci zile în Republica Moldova în care am înţeles cum ar fi politicienii noştri fără UE
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
România nu are autostrăzi, dar Moldova nu are străzi. Sunt doar bucăţi de asfalt care leagă gropile între ele. Pe drumul dintre aeroport și inima Chişinăului, realizezi că glumele de pe internet sunt pe jumătate adevărate: Republica Moldova arată cum ar fi arătat România fără Uniunea Europeană. Inclusiv la nivelul clasei politice.
Cuprins:
Acum mai puţin de o săptămână, Parlamentul a votat-o pe Maia Sandu în funcţia de premier, dar sediul Guvernului e în continuare ocupat de prim-ministrul Pavel Filip. Presa internaţională a sintetizat problema: Moldova are un guvern nou, doar că cel vechi refuză să plece. Nu ai cum aborda problema fără a uza puţin de umor. O fac şi moldovenii: spun că au două guverne, în caz că unul se strică.
Situaţia pare tragicomică. Ţara chiar este prinsă într-o criză profundă, însă modul în care se desfăşoară frizează absurdul. Miercuri dimineaţă, de exemplu, ministrul de interne al Maiei Sandu, Andrei Năstase, s-a dus la sediul ministerului (în care, apropo, nu are cum intra) şi s-a îmbrâncit cu şeful Poliţiei.
Politica românească are particularităţile ei, dar chiar până în acest punct nu suntem. Sau nu mai suntem. Moldovenii însă au privit aceste scene ca pe o simplă faţetă a realităţii lor.
Lucrurile pur şi simplu se petrec altfel la Chişinău.
Ţara lui Ştefan cel Mare şi Sfânt
Ştefan cel Mare este un personaj foarte important în Republica Moldova. Strada principală a Chişinăului îi poartă numele, la fel și parcul central. Sunt statui cu el. Toate bancnotele (opt la număr) au portretul lui Ştefan cel Mare imprimat pe ele. Numele lui este invocat de moldoveni.
“Ştefan cel Mare şi Sfânt”, începe un taximetrist pledoaria sa despre Republica Moldova, “a înfiinţat ţara asta. Câţi au luptat şi murit pentru ea. Şi vine un... un...” – aici se luptă să găsească o ocară cât mai puternică, dar până la capăt decenţa învinge - ”... un nenorocit ca Dodon s-o vândă la ruşi. Să ne fure independenţa!”.
Vorbeşte cu cuvintele televiziunilor lui Vlad Plahotniuc, cel împotriva cărora s-a format ciudata alianţă între socialiştii lui Igor Dodon, preşedintele ţării, şi proeuropenii Maiei Sandu. Ţara, mică, aşa cum e, cu cele 3,5 milioane de locuitori, are zeci de televiziuni autohtone. Şapte dintre ele sunt deţinute de Plahotniuc. Pe trei le controlează Dodon. Altele, prin interpuşi, primesc lumină de la Moscova. Există un război informaţional continuu.
Taberele de la Chişinău folosesc televiziunile ca pe cele mai ascuţite arme politice. În rândul celor care şi-au pus cortul în faţa instituţiilor nu poate intra orice jurnalist. Cei din grupul lui Plahotniuc, care sprijină protestele (unii spun chiar financiar), sunt acceptaţi. Ceilalţi, agresaţi. Li s-a întâmplat unor jurnalişti moldoveni chiar sub ochii Poliţiei, care nu a reacţionat. Tragicomedia înclină acum spre tragedie.
Binele versus răul
Parlamentul este peste drum de Preşedinţie. Maia Sandu traversează în grabă, alături de câţiva apropiaţi. Merge la o întâlnire cu ambasadorii străini în Preşedinţie. Nu a primit protecţie, pentru că Întreprinderea de Stat “Servicii Pază” este sub controlul celuilalt premier, Filip.
În jurul ei o mână de tineri o filmează şi o huiduie: “Trădătoarea!”, “Ai vândut ţara!”, strigă ei. Sunt vechi susţinători, care acum se dezic de ea pentru că s-a aliat cu Dodon. Deşi e vorba de aceeaşi acuzaţie, de trădare, şi de acelaşi inamic, Igor Dodon, tinerii din faţa Preşedinţiei nu au nimic în comun cu taximetristul nostru de mai devreme. Scena politică şi societatea civilă de la Chişinău sunt sparte în bucăţi, unele mai mici, altele mai mari, iar linia care le desparte e confuză şi în schimbare.
Nişte tineri ne spun cu tristeţe că presa internaţională nu îi înţelege: vede doar două tabere, cei buni contra celor răi. Ruşii versus americanii sau europenii, depinde de cine îi vizitează. Sunt exasperaţi că politica lor e ceva mai complexă şi poţi să o susţii pe Sandu, fără să îl susţii pe Dodon, dar şi invers. Poţi să recunoşti Guvernul Sandu fără să îl susţii, dar şi invers.
Acestea sunt contradicţii doar în aparenţă. Am întâlnit oameni acolo care nu ştiau decât limba rusă, dar erau proeuropeni. E Chişinău, durează să-l înţelegi.
Un păgubos sentiment de inferioritate
Se estimează că undeva pe la jumătate dintre moldoveni au cetăţenie română.
“România a făcut multe pentru noi. A făcut grădiniţe, a făcut şcoli, a reparat drumuri. Iaca, ai noştri îşi iau cetăţenie şi se duc în Europa, călătoresc cu buletinul, ca românii. Dar când îi întrebi de români zic: «Nenorociţii ăia, vor să ne fure ţara»", ne explică taximetristul nostru.
Moldovenii speră la ajutor din partea Bucureştiului încontinuu. Declaraţiile MAE în contextul celor două guverne de la Chişinău sunt aşteptate de toate taberele. Tinerii sunt cei mai însetaţi după informaţii. Mulţi au, din păcate, un complex de inferioritate faţă de români. Alţii îi dispreţuiesc pe cei de peste Prut. Relaţia lor cu România este la fel de complicată precum restul societăţii moldovene, cu multe nuanţe de gri.
Poate la Bucureşti nu se înţelege asta, dar ce spun şi fac politicienii noştri îi afectează pe moldoveni, indiferent de tabăra pe care o susţin. Şi poate că românii nu sunt foarte interesaţi, în general, de Republica Moldova, dar moldovenii sunt interesaţi de Bucureşti. E un lucru pe care trebuie să îl avem în minte.
Am recunoscut în faţa unor tineri moldoveni că, din păcate, românii nu sunt foarte interesaţi şi la curent cu ce se întâmplă la Chişinău. Surprinderea şi dezamăgirea lor sunt greu de pus în cuvinte.
Nu doar o simplă altă criză
Şi aşa ajungem la miezul acestei probleme: cum văd oamenii din Chişinău ce se întâmplă acolo? Pentru mulţi, e doar o altă criză, cu nimic mai surprinzătoare decât altele. De aceea par neinteresaţi de cei care dorm în corturi pe străzi. Aşa e în ţara lor, astfel de lucruri se întâmplă.
Există însă un grup - mult mai mic, e adevărat - care debordează de optimism. Sunt tinerii, mulţi implicaţi în diverse mişcări civice, care simt că asta nu e o criză. Criză a fost când Plahotniuc a făcut ca alegerile locale din Chişinău să fie invalidate anul trecut. Criză a fost când carabinierii băteau oameni în piaţă.
“Ălea erau crize. Asta nu e criză. Ăsta a începutul sfârşitului pentru Plahotniuc!”, spune un tânăr.
În ciuda acestui optimism, politicienii de la Chişinău au intrat în tranşee, fiecare cu guvernul lui, fiecare cu groapa lui. Şi, momentan, nu se știe cine va învinge, dar este posibil ca vocea străzii să aibă dreptate și asta, cu adevărat, să nu fie doar o altă criză.
Citește și:
