De ce Japonia nu a atacat niciodată Rusia în al Doilea Război Mondial? O întrebare care încă frământă istoricii

Contextul politic și militar al anilor 30, precum și cel din perioada războiului, din această regiune a Asiei

O dată cu victoria din războiul ruso-japonez (1904-1905), Japonia își întărește statutul de mare putere în Asia, iar pretențiile ei teritoriale cresc pe măsură. Sub conducerea militaristilor ultranaționaliști, imperiul nipon va începe expansiunea în nordul Chinei, începând cu 1931.

Deși unii istorici consideră ‘incidentul Mukden (1931), ca moment de început al agresiunii japoneze asupra Chinei, în 1937 (incidentul de la podul Marco Polo), are loc declanșarea de facto a războiului deschis între cele două țări.

Japonezii vor ocupa Manciuria, unde apare un stat marionetă condus de fostul împărat chinez Pu-Yi. Regiunea era bogată în resurse și materii prime, fiind una de interes maxim pentru japonezi.

Trebuie menționat că, încă din anii 20, Japonia avea în plan ocuparea Orientului extrem rus, dar consolidarea U.R.S.S. ului, după revoluția bolșevică a împiedicat asta.

Decizia de a ataca trupele ruse din Extremul orient

Odată cu capturarea părții de nord-est a Chinei (Manciuria) în 1932, japonezii au obținut un punct de sprijin puternic pentru un atac asupra URSS. Imediat, a început construcția de aerodromuri militare și de căi ferate care să ducă la granița sovietică; trupele, staționate în regiune, au început să se antreneze în pentru acțiuni militare împotriva Armatei Roșii.

Simțindu-se amenințată, Mongolia încheie, în 1936, un tratat de prietenie și asistență mutuală cu URSS, după ce nu au reușit să rezolve pe cale amiabilă diferendele cu autoritățile japoneze de la graniță.

Deși nu dorea neapărat un conflict deschis cu URSS, principala lor direcție de acțiune fiind înspre sudul Pacificului, înaltul comandament japonez a fost cumva pus în fața faptului împlinit, decizia de a ataca trupele ruse din Extremul orient fiind în principal luată de comandanții armatei de ocupație din Manciuria (Kwantung). Aceștia acționau de multe ori din proprie inițiativă, ignorând ordinele venite din Japonia.

Conform tratatului de asistență mutuală la cererea guvernului mongol în 1937, au sosit trupe sovietice în Mongolia.

Bătălia de la Halhin Gol, context și urmări

Ciocniri izolate au loc începând cu luna mai a anului 1939, când japonezii provoacă un incident la graniță, la care participa și diverse triburi locale.

Principalele lupte au loc în vara lui 1939, trupele japoneze fiind clar învinse de rușii excelent conduși de Gheorghi Jukov, pe atunci general. Înfrângerea militară zdrobitoare a fost un semnal clar pentru Japonia că URSS e o nucă prea tare de spart, cel puțin pe uscat.

Pe lângă înfrângerea militară de la Halhin Gol, au mai existat și alte motive pentru care imperiul japonez nu a atacat URSS.

Ne referim, în primul rând, la direcția stabilită pentru cucerirea și formarea a ceea ce niponii au numit “Sfera de co-prosperitate a Asiei”, în realitate un plan de a acapara toate resursele Asiei.

Alte cauze ale neutralității Japoniei în privința Uniunii Sovietice

Japonia era o țară săracă în resurse, total dependent de importuri. În momentul în care SUA au impus embargo Japoniei, aceasta și-a început expansiunea, invadand Birmania, Indochina, Indiile de est olandeze.

Direcția de expansiune spre sud, la care se adaugă zdrobitoarea înfrângere de la la Halhin Gol, în fața rușilor, au forțat Japonia să abandoneze planurile de invazie a Siberiei sovietice.

De asemenea, după atacul surprinzător de la Pearl Harbor, asupra flotei americane, Japonia nu-și dorea în niciun caz un conflict cu URSS-ul, strategii japonezi, în frunte cu amiralul Yamamoto, fiind pe deplin conștienți că răspunsul SUA nu va întârzia. În afară de asta, un procent semnificativ din armata japoneză era angajat în China.

Având în vedere toate aceste aspecte, Japonia va încheia cu URSS un Pact de neutralitate. Acesta a fost semnat pe 13 aprilie 1941 între Uniunea Sovietică și Imperiul Japonez.

Acest acord avea scopul de a garanta neutralitatea ambelor părți în cazul în care una dintre ele ar fi fost atacată de o terță țară.

Practic, pactul asigura că Japonia nu va ataca U.R.S.S. în timp ce aceasta se confruntă cu Germania nazistă, iar URSS nu va interveni în conflictele japonezilor din Asia de Est și Pacific. Rușii nu-și puteau permite un război pe două fronturi, fiind puternic presați de germani în vest, după 22 iunie 1941.

Dacă pactul a ajutat Uniunea Sovietică să se concentreze pe lupta împotriva Germaniei, fără a trebui să se preocupe de un posibil atac din partea Japoniei, reciproca a fost valabilă și pentru Japonia, care era într-o situație similară.

Acordul a fost respectat de ambele părți până în august 1945, când URSS a declarat război Japoniei și a început să atace teritoriile japoneze din Manciuria și alte zone, în urma înfrângerii Germaniei.

În concluzie, japonezii nu au atacat Uniunea Sovietică, temându-se de un raboi pe două fronturi, dar și pentru că înfrângerea din 1939 le era încă proaspătă în memorie. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE