Despre oxigen, cafeină şi spiritul sacrificat al sărbătorilor în spitalul COVID din Roşiori de Vede: „O să picăm toţi la un moment dat”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Ne-am concentrat cu toții pe spitalele din marilor orașe. Există însă zeci de spitale care duc și ele greul, în urbe medii sau mici. Din ele ne fac cu mâna frații, părinții și bunicii noștri.
Cuprins:
Asistentele de la Spitalul Municipal Caritas din Roşiori de Vede fac o cafea destul de tare, la ibric. „Vreţi şi zahăr sau amară ca viaţa?”, „Lăsaţi-o aşa, amară, mulţumesc”.
Întinzându-i paharul de plastic, una dintre asistente îl întreabă pe medicul Adrian Costache dacă a mâncat. Nu încă. Dar a băut mai multe cafele, de dimineaţă.
S-a făcut trei după-amiaza, afară vine ușor, ușor seara, de parcă suntem la poli, anul ăsta am băgat altfel de seamă lumina naturală, iar medicul face o mică pauză. Are 38 de ani şi o familie la Bucureşti. Din martie, a trebuit să lase chirurgia şi să se specializeze rapid în tratarea bolnavilor de COVID-19. „Când o să se termine asta, o să îmi ia ceva să-mi recapăt mişcările de chirurg”, spune doctorul, atent să nu bea şi zaţul.
Fireşte, e o glumă, deşi chirurgia nu e chiar ca mersul pe bicicletă. Iar anul ăsta, în care ar fi putut creşte profesional, lucrând în sala de operaţie, nu i-l va da nimeni înapoi lui Adrian Costache.
La fel ca el, sute de medici din toată ţara şi-au agăţat planurile de carieră în cui şi au îmbrăcat combinezonul de gardă în zona roşie. 2020 e o paranteză deschisă. „Practic, toţi cei din linia întâi au învăţat de la zero boala asta, despre care încă nu se ştie totul”, adaugă medicul Costache.
„M-au criticat că aduc moartea-n oraş”
Când Spitalul Caritas, cu cele 200 de paturi ale lui, a fost desemnat unitate de tratare a pacienţilor COVID din Teleorman, a urmat un scandal. Fostul manager, Lucian Alexe, s-a opus, motivând că spitalul nu e pregătit. A cerut timp, aparatură şi oameni.
„Atunci am fost criticat că am adus moartea în oraş. Până la urmă, s-a demonstrat că nu e nicio legătură între incidenţa cazurilor şi spitalul COVID. Avem cea mai mică incidenţă a infectărilor dintre toate oraşele din Teleorman”, spune Valerică Cârciumaru, primarul din Roşiori de Vede.
De fapt, Caritasul nu are nici mai multe, nici mai puţine probleme decât orice spital românesc, dintr-un oraş care nu e centru universitar. A fost renovat în anii 2000, dar e construit înainte de 1989. Şi, cu oricâte tencuieli şi mozaicuri l-ai polei, arată tot demodat. E ca şi cum ai încerca să amenajezi un apartament de bloc ca-n „Marele Gatsby”.
La fel ca medicina, şi arhitectura spitalelor a evoluat în ultimii 30 de ani, în care noi am jucat totul pe cartea revoluţiei, dar şi a reformei.
Un singur medic de ATI
Secţia ATI a Spitalului Caritas avea 15 paturi până în 2018, când DSP Teleorman a avizat un memoriu pentru eficientizarea serviciilor medicale. Au fost desfiinţate 3 paturi de ATI, cu următoarele argumente: „rata de utilizare a paturilor este de 44,42 la sută, durata medie de spitalizare, de 2,6 zile, costul unei zile de spitalizare: 609 lei”.
Nu prevedea nimeni toamna lui 2020, când rata de utilizare a paturilor a stat la sută la sută cu săptămânile.
Secţia avea doi medici. Unul, pensionar, cu contract de colaborare, şi al doilea, şeful de secţie. Când fostul manager a fost demis, pentru că tot amâna internarea pacienţilor cu COVID-19, şi-a dat demisia şi şeful de la ATI. La post a rămas medicul pensionar.
„Da, avem un deficit de personal pe linia de ATI. Avem deficit de medici infecţionişti. Dar echipa e tânără şi încearcă să suplinească toate aceste lipsuri”, spune Valentina Robu, managerul interimar de la Caritas. A suplini înseamnă a practica altă ramură a meseriei. Oricum, toate secţiile din spital sunt secţii COVID. Medicul Costache îşi face tura prin cele două saloane de terapie intensivă. 10 din 12 paturi sunt ocupate.
Bucuria unui pat la căldură
Pacienţii care pot să vorbească strigă după doctor, prin măştile de oxigen. „Domn’ doctor, să-mi spuneţi când scap eu de apa asta la plămâni”, spune o femeie robustă, de 67 de ani. Face pauze mari între cuvinte.
„N-am avut nevoie să merg la spital până acum. Doar când am născut. Eu am fost sănătoasă. De unde a venit boala asta?”. E internată de o săptămână şi tot nu şi-a revenit din această mirare, că s-a îmbolnăvit, că un virus de nicăieri i-a stricat monotonia palmaresului în raport cu sistemul sanitar.
Pe un pat, în colţ, o altă pacientă, tot sexagenară, surâde sub mască. E mulţumită că a ajuns aici. „Aici e cald”, explică femeia, adăugând că a stat în Spitalul Judeţean din Alexandria, două zile, „ca un câine, în frig, şi nu venea nimenea să mă vadă”.
Așa cum procedează de fiecare dată, echipa Libertatea a luat acordul fiecăruia dintre pacienții fotografiați ca să poată fi publicate imaginile, iar alegerea fotografiilor se face ținând cont de protecția demnității umane.
Chiar şi la ATI, feţele pacienţilor sunt destinse, ca după o mare încordare. Se bucură că au ajuns aici. Nu într-un spital demodat, ci în mijlocul oamenilor. E cald, e lumină, e mişcare în jur. Viaţă.
Asistentele trebăluiesc printre paturi, verifică perfuzii sau înmoaie pâine în ciorba de pasăre, până iese un fel de piure. Pe uşile saloanelor au apărut decoraţiuni sclipitoare şi naive cu Moş Crăciun. „Vom pune şi instalaţii cu luminiţe, în jurul spitalului, să fie un pic de sărbătoare”, dezvăluie managerul Robu.
Meniul nu va suferi modificări spectaculoase, pentru că mâncarea de spital are rigorile ei. Poate o felie de cozonac, turtă dulce, portocale.
Norma de hrană a unui pacient în spitalele noastre e de 10 lei pe zi. 10 lei e de-ajuns doar dacă iei masa la bufetul Parlamentului. „Aşa cum fac toţi, facem şi noi, luăm de ici şi punem acolo, să avem de unde hrăni pacienţii”, explică medicul Robu.
„Panica e cea mai rea”
Oamenilor care stau întinşi sau pe jumătate ridicaţi în paturile de la ATI nu le pasă că medicul Costache are altă specializare decât COVID-19. E medic, adică un fel de Moş Crăciun, cu un fel de magie.
Un domn de 77 de ani încearcă să-i vorbească pe limba lui, să fie înţeles: „După 14 zile, când ies din stadiul ăsta al bolii, pot să plec?”, „Trebuie să dispară simptomatologia, repetăm testul şi vedem”, „Mă gândeam că ies din simptomatologia asta”, oftează bărbatul, aşezându-şi iar capul în pernă, cu privirea în tavan. Mai are şase zile până face 14 zile de la internare.
O femeie de 58 de ani plânge încet, pe sub mască. „Panică! Panica e cea mai rea pentru mine”, spune ea printre sughiţuri.
Stă ca o fetiţă, cu mâinile în poală, uitându-se spre capătul patului şi repetând: „Nu vreau să mor! Nu vreau! Vreau să trăiesc, măcar pentru copiii mei! Am un băiat şi-o fată, lumina ochilor mei!”.
O asistentă vine s-o liniştească. Printre suspine, pacienta spune că suferă de sindrom anxios-depresiv, „nu cu tentative de sinucidere, Doamne fereşte!, doar că intru în panică şi degeaba îmi spun copiii la telefon să fiu optimistă, să lupt, că tot mi-e frică. Îmi iau pastilele, medicamentele mele, dar mi-e frică”.
Cu punga de antidepresive în poală, de parcă şi-ar fi găsit pluşul preferat, femeia începe să cânte încet şi să se legene. Colegii de salon o privesc, printre tuburile instalaţiilor de oxigen. Cântecul se rătăceşte în zgomotul monitoarelor de lângă paturi, dar nu se stinge şi, dacă îţi aţinteşti urechea, îl auzi, doar muzica, versurile sunt de nedesluşit.
„Teamă nu mi-a fost, pentru că noi am fost pregătiţi să facem asta”, afirmă Valentina Robu, care e, într-o altă viaţă, neurolog. În Spitalul Caritas, sub noua conducere, nu au fost înregistrate cazuri de infectări în rândul personalului medical. „Am avut angajaţi care s-au îmbolnăvit de COVID-19, dar au contractat virusul din afara spitalului”, adaugă managerul interimar.
„Nu poţi să stai să tot cârpeşti”
Să faci circuite de biosecuritate într-un spital proiectat acum jumătate de veac e, practic, o misiune imposibilă. Scările, holurile dintre secţii, lifturile sunt dezinfectate de câte ori trece cineva pe acolo. “E singura soluţie”, susţine medicul Costache, arătând spre angajatul care se pregăteşte să pornească ploaia de dezinfectant în urma lui.
Spitalul Caritas are staţie de oxigen şi acum se lucrează la conectarea tuturor paturilor la ea. Cine ar fi prevăzut atâta nevoie de aer?
„Spitalele noastre trebuie reconstruite de la zero. Nu poţi să stai să tot cârpeşti, la standardele actuale. Ne descurcăm şi noi cum putem, dar în ritmul ăsta o să ajungem în lumea a treia”, afirmă medicul Costache, deschizând uşi de saloane pe care sunt lipiţi Moşi dolofani, înconjuraţi de cetini, panglici şi păsări multicolore.
Valul doi înseamnă mai multe cazuri grave şi mai mulţi pacienţi tineri. „Vin încă de la prezentare cu dispneee, cu saturaţie mică de oxigen”, rezumă situaţia chirurgul devenit infecţionist în pandemie. De aceea, lângă multe dintre paturi, vezi buteliile, aşezate lângă noptiere.
„Aveam mâncarea asta acasă?”
„Am greşit că am venit prea târziu la spital”, mărturiseşte un pacient de 65 de ani. „Am stat două zile şi am aşteptat să treacă, de frică. Boala s-a agravat. Să vină oamenii cât mai repede la spital! E cald, mâncare bună, curăţenie, îngrijire deosebită”, spune bărbatul. „Păi, aveam aşa căldură acasă? Mâncarea asta? Curăţenie?”.
Într-adevăr, nu are oricine o cană cu supă caldă pe masă şi o sticlă de sana cu o chiflă împăturită în pungă, pentru mai târziu. Nu în toate casele e cald în decembrie. Înainte ca DSP-urile să eficientizeze spitalele tăind din numărul de paturi şi din numărul de medici, erau români care treceau iarna internându-se. Aveau mâncare şi adăpost asigurate, aveau şi cu cine vorbi. Ce s-o fi întâmplat cu ei?
În pandemie, unii au revenit, probabil, în spitale, cu bolile lor cronice, la care s-a adăugat COVID-19.
„Mulţumesc din suflet, săru’mâna, să vă dea Dumnezeu sănătate la toată familia, la nepoţi şi la cine vă gândiţi! Că m-aţi scăpat de la moarte! Am insuficienţă cardiacă şi m-aţi ajutat să pot să respir!”. Mulţumirile sunt rostite de o gură de bunicuţă, aproape fără dinţi, şi nu se mai opresc. „Pot să respir!”. Medicul care stă la capătul patului ascultă încurcat.
Într-un spital COVID, ajungi să te bucuri de lucruri simple. Că nu mai vomiţi, că poţi merge pe picioarele tale la baie, fără „hopa, hopa”, cum spune o femeie cu broboadă şi capot de diftină.
Crăciunul, în spital
Oricâte ibrice de cafea ar livra camera asistentelor, chirurgul Adrian Costache afirmă că se simte „extrem de obosit”, după 9 luni de linia întâi. „La un moment dat, o să picăm toţi. Nu ştiu când se va întâmpla asta, dar o să picăm, pe rând”.
S-a vaccinat antigripal şi aşteaptă vaccinul anti-COVID. E indignat că unii medici-vedetă din România, dar care nu lucrează cu pacienți bolnavi de coronavirus, critică deja vaccinul, la TV, „cum să te pronunţi pe domeniul altora, pe munca altora?”.
Pandemia cere sacrificii de la comunitate, nu doar de la indivizi. „Anul acesta, am avut o festivitate restrânsă de 1 Decembrie, am renunţat la concerte, la târguri de Sărbători. O să punem doar decoraţii luminoase în oraş”, precizează edilul din Roşiori de Vede.
Planul chirurgului Costache e şi mai simplu. „De Crăciun, o să fiu în spital. Brad or să facă la Bucureşti, fără mine, asta e”. Pacienţii de la Caritas vor primi pachete de acasă, iar cei care nu le vor primi îl vor întreba pe medic de ce n-au ajuns. „Nu toţi au telefoane mobile, trebuie să ne ocupăm şi de asta, să ţinem legătura cu rudele. Doamna aceea, de exemplu, e îngrijorată că nu a primit veşti de la soţul ei, rămas singur în casă, dacă e şi el bolnav…”.
De gândit la plecarea din România, Adrian Costache s-a gândit, dar nu serios, nu şi-a dus gândul până la capăt. „Sincer, nu ştiu de ce am rămas… Ţara mi-o iubesc, dar se pare că oamenii nu iubesc ţara. Nu sunt singur aici, sunt înconjurat de restul. Iar pentru restul e indiferent”. Da, dar multe lucruri sunt mai ieftine la noi, iar cafeaua împărţită cu linia de gardă, chiar şi amară, e acceptabilă.
